Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Amintiri cu lampas roşu

Pentru că tot ne-a obişnuit cu lecturi plăcute, redacţia propune o altă lectură marca Dorel Pietrăreanu. Poate că mulţi se vor regăsi în cele ce urmează.

Prima reîntâlnire a colegilor din clasa noastră, de la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, de la Breaza, a avut loc în septembrie 1996, când am aniversat 20 de ani de la absolvire. La întâlnirea din 2001 nu am putut participa, fiind la post la Bruxelles.

Ne-am revăzut cu mare bucurie, în septembrie 2006, într-o zonă montană, la o cabană din Râul Sadului, din judeţul Sibiu, la aniversarea a 30 de ani de la absolvire. Am început, gospodăreşte, petrecerea joi şi am terminat-o duminică după-amiază, când am plecat pe la casele noastre, din diferitele garnizoane ale ţării, aşa cum ne împrăştiase soarta noastră kaki.

În ultimii ani, cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă, “cantemirişti”, au trecut în rezervă, pe măsură ce procesul de reformă în domeniul militar ajungea pe la porţile cazărmilor, unde ei îşi desfăşurau activitatea.

În ultimul timp, cei care locuim în Bucureşti, am început să ne întâlnim mai des, la un pahar de vorbă. Uneori vin şi soţiile. Alteori, doar noi, băieţii, şi nu este o chestie de misoginism. Inevitabil, ne aducem aminte de fel şi fel de întâmplări din anii liceului, care-de-care mai hazlii, iar dacă faptele nu au fost la vremea lor chiar comice, modul în care sunt povestite şi, poate şi trecerea anilor, aruncă asupra lor o substanţială nuanţă comică.

În luna mai 2007, când s-a organizat pentru prima dată marea sărbătoare “Ziua bărbatului”, Ionel “Olteanu’ ”, fostul nostru şef de clasă, ne-a sunat şi “ne-a dat adunarea” în Parcul Tineretului, să sărbătorim cum se cuvine acel eveniment inedit. Fireşte că ne-am prezentat “la ordin”, cu atât mai mult cu cât omu’ nu ne chemase la… muncă! Au răspuns “prezent” : Dan, Costică, Tibi şi eu.

Olteanu’ a rămas în cuget şi-n simţiri un copil cu sufletul mare cât Băileştiul. A părăsit forţele aeriene acum câţiva ani şi s-a dus cu raniţa sa albastră, plină de amintiri cantemiriste, şi cu tot elanul patriotic, să lucreze într-unul din “milioanele” de birouri de la Palatul Parlamentului, printre demnitarii aleşi de naţiune.

După ce, cu chiu cu vai ne-am regăsit printre miile de participanţi la sărbătoare, cum stam şi ne trăgeam sufletul cu o bere, Geta, soţia lui Dan, aruncă mănuşa :

-Despre liceele militare s-a scris destul de puţin şi se ştiu prea puţine lucruri, cu toate că multă lume a auzit de existenţa lor. De ce nu scrieţi o carte despre voi, colegii din clasa “F”? Să lăsaţi în urmă o carte a voastră: voi despre voi! Cu bune şi cu rele, aşa cum a fost.

Mariana, soţia Olteanului, zâmbind aşa în colţul gurii, ca la Feldioara natală, răsuci şi mai mult cuţitul în rană:

-Vorbiţi mereu cu bucurie şi nostalgie despre întâmplările de atunci, dar le ştiţi doar voi şi noi, soţiile şi copiii voştri. Cu timpul, veţi începe să le uitaţi şi voi, şi ar fi păcat! Aveţi deja sloganul Clasei voastre: „Frumuseţea sufletului ne-a unit pentru totdeauna!”

Ne-am uitat lung, puţin stânjeniţi, dar şi răniţi, cumva, în orgoliul nostru masculin că, vezi Doamne, nouă nu ne venise această idee. Ne era greu să recunoaştem că ne-au mai rămas doar melancolia şi aducerile aminte.

-Probabil, vom reuşi să scriem o carte despre nemaipomenitele întâmplări ale cantemiriştilor Clasei “F”, din anii 1972-1976, zise Dan. Avem ce scrie! (Dan a publicat o superbă carte de poezii, intitulată “Fire de funigei”. Ştia Geta, ce ştia: că nu aruncă mănuşa în deşert! Pe la începutul mileniului III, Dan a plecat din armată şi, de atunci, şi-a plimbat expertiza pe la unii colegi mai secretoşi din fire… În timpul liber, predă un curs de drept, nu de “drepţi”!, la o universitate de prestigiu din Bucureşti. Acum două luni a treut şi el în rezervă. Era “ultimul mohican kaki” al clasei noastre!).

Distanţa în timp, în inimi, priviri de oţel, uitarea se plimbă pe străzi şi prin văi, continuă Dan, dar mîine ca şi azi, ne vom gândi la ieri, la prietenii noştri cantemirişti. Colegi simpatici sau antipatici, cum mi-a fost într-un timp Dorel, spre exemplu, iubiri fără perspectivă sau furate de prieteni, tineri plini de vise şi iluzii! Cine le-ar putea uita?! Anii de liceu, cu toate aventurile petrecute, au fost pentru mine, minunaţi!

-În vremurile cantemiriste, spuse Tibi, nu ştiam dacă peste ani îmi voi aminti exact cum arăta liceul: intrarea şi aleea fără sfârşit, scările, clasele, sălile de mese… sau dacă profesorii îmi vor rămâne în minte, aşa de buni sau de răi cum îi vedeam şi îi aveam atunci în suflet. Mă gândeam: oare îmi voi păstra prietenii de acum şi voi aprecia la fel de mult prietenia lor? Sau, anii de liceu se vor contura în jurul lor şi a amintirilor comune, bune şi rele?!… Oare ei vor reprezenta mitul anilor de acum? Nu cumva, distanţa mă va despărţi de ei, colegii mei, alături de care treceam prin aventuri nebune? Peste ani, va mai rămâne ceva din ceea ce sunt astăzi? Este liceul militar locul cel mai potrivit în care să aştept viaţa? Eram bântuit de gânduri şi întrebări. Probabil toţi eram la fel, însă puţini o recunoşteau.

Tibi, acest D´Artagnan de Curcani, a plecat la pensie în pas de manevră, închizând, ca de obicei, cu delicateţe, uşile masive de la conducerea armatei şi intrând în domeniul instructajului auto, cu pedala de acceleraţie apăsată voiniceşte. Frâna de mână i-a fost însă trasă încet, dar ferm, de către Adina, care, apreciindu-i calităţile de muşchetar valah, a oprit maşina direct în faţa ofiţerului stării civile de la primărie, şi i-a făcut rost de pirostrii noi. Plus un copil – o fetiţă, Sofia.

-Oftam, zise Costică, mai ales în anul întâi, când mă trezeam dimineaţa, când nici măcar găinile lu’ mamaie nu se treziseră şi ne scoteau la înviorare pe o vreme pe care nici câinii nu i-ai fi lăsat afară… Şi, apoi, oftam pentru că la şapte dimineaţa eram obligat să mănânc, cu toate că eu nu eram dezmeticit încă. Oftam pentru că aveam pe cap tot felul de oameni maturi, sau cel puţin aşa îi vedeam eu, deşi erau doar cu trei ani mai mari ca noi, elevii gradaţi, care încercau să-mi arate ce să fac, chiar dacă eu nu vroiam şi nici nu le-o cerusem.

Costică, un muntean pur sânge din Muntenii Buzău, venit din câmpiile ialomiţene să jure cu mâna pe cartea de matematică precum ai jura pe “Biblie”, a plecat din armată din zona sectorului “suflete zbuciumate” şi s-a dus “in travesti” să arhiveze şi “să protejeze” prijituri electronice cu nuanţe alb-vişinii.

Ionel, fâţâindu-se, ca de obicei, neliniştit pe scaun, continuă ideea:

-Deşi aveam în familie un model de ambiţie, pe tata care pe atunci era student la facultate, eu oftam pentru orele alea tâmpite de studiu, în care eram obligat să învăţ, chiar dacă eu, atunci, aş fi vrut să joc fotbal şi să învăţ mai târziu.

-Ce vremuri! zise Dan. Atunci am început să scriu poezii pe câte o hârtie răzleaţă, uitată nu-ştiu-cum în sertarul băncii. Eu “oftam”, am văzut că toţi aţi folosit acest termen şi vreau să-l folosesc şi eu din spirit de solidaritate, oftam deci, pentru că la ora zece seara când era “stingerea”, trebuia să stau în pat, chiar dacă eu vroiam să stau afară cu prietenii, să mă uit la cer, să număr stelele din depărtare, undeva către Bucureşti, pe deasupra cartierului “Izvor”… Iubirea de atunci… nu ştiu dacă aş chema-o chiar iubire, era frumoasă, inocentă, simplă. O trăiai, chiar şi platonic, iar uneori te împotmoleai în ea.

-Mai terminaţi cu “oftatul”, zise Tibi. În anul întâi, pe mine mă cam enerva faptul că unii colegi râdeau şi spuneau că sunt un muşchetar mucos şi că trebuie să îndur sau să suport cu tărie privaţiunile serviciului militar.

-Şi eu suportam cu tărie aceste privaţiuni, la juma’ de kil sau la trei sferturi, zise Costică şi uneori le asezonam cu câte un borcan de murături, până am ajuns să ud covoraşul “oficial” din faţa biroului comandantului.

Acum şi aici, nu voi insista asupra întâmplării cu “borcanul de murături”. Probabil, subiectul va fi relatat pe larg de către colegi în cartea “noi despre noi”. La revederea de la Rîul Sadului, târziu, în noaptea de vineri spre sâmbătă, domnul profesor Giurgincă ne-a întrebat: “Vă mai amintiţi prima zi din anul I, de liceu militar?” Doamne, ce discuţii au fost… Pe la patru dimineaţa ne-am dus la culcare, fără a epuiza subiectul.

-La liceul militar, reluă Olteanu’, era, fără exagerare, ca o a doua casă, unde ne întâlneam cu toţii! Când mai mergem la liceu?

-Eu, zise Costică, vin în liceu numai dacă îmi garantaţi că mai fac patru ani în aceleaşi condiţii pe care le-am avut, şi cu aceiaşi colegi. Altfel, nu!

-Imposibil, spuse Tibi. Acei patru ani sunt şi vor fi numai ai Clasei “F”. Dar atât! Au trecut şi au rămas amintiri intitulate “cei patru ani în LM”…

-Eu zic, adăugă Dan, că trebuie să fim mereu mândri că, la un moment dat în viaţă, am fost lemişti cantemirişti şi că asta nu o să poată nimeni să ne-o ia.

-Dirigul, Dumnezeu să-l odihnească, zise Olteanu’, ne spunea că peste ani sufletele noastre vor fi mereu pe coridoarele liceului miliar, retrăind amintirile pentru totdeauna. Nu ştiam atunci dacă va fi aşa… Ceea ce ştiu sigur, este că nu voi regreta acei ani.

-A fost singura perioadă în care nu am avut nici o grijă, adăugă Costică. Totuşi, în ciuda uniformelor, pe care le purtam, făceam şi năzbâtii cu duiumul. Nu aveam libertatea de azi, dar ce conta!? E o chestie pe care nu prea putem să ne-o explicăm. Aşezarea arbitrară de la începutul anului întâi a produs multe prietenii. Aşa s-a nimerit. Acum toţi suntem foarte buni prieteni. Prieteniile legate atunci rezistă peste timp şi distanţă. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat.

-În opinia mea, am continuat eu, liceul, fie el şi militar, nu este locul potrivit pentru a întâmpina viaţa cu greutăţile ei… Doar să iei lucrurile frumoase… În rest, trăieşte-ţi viaţa din plin, cu folos, pentru că zilele pentru tine… atât albe cât şi negre urmează să vină… În ultimul timp simţim acut nevoia colegilor, sau a unui coleg. Nu ne plăcea să fim singuri. Băncile însemnau prietenii.

-Viaţa de licean militar e doar o etapă, spuse Dan, frumoasă, de altfel, dar tot etapă rămâne. Cum o să o trăieşti, din plin sau nu, e alegerea ta. Prieteniile legate în acel timp, unele au ţinut, unele s-au dezvoltat pe parcurs, altele s-au cam pierdut în direcţiile diferite pe care paşii fiecăruia dintre noi au apucat.

-Nici distanţele mari nu pot stinge o prietenie, spuse Olteanu’, sentenţios. Îmi este dor de vremea liceului militar, dar timpul curge doar într-un sens. Este timpul să începem pregătirile pentru o nouă revedere. Haideţi să le organizăm mai des, nu doar din cinci în cinci ani, mai ales că şi soţiile noastre vor!

Între timp, la masa noastră, a sosit iniţiatorul şi organizatorul sărbătorii “Ziua bărbatului”, un bun prieten şi fost coleg de serviciu cu Olteanu’. Berea a curs în valuri, iar subiectele de discuţie au plecat de la Breaza ajungând în vremurile prezente. La fel de interesante.

Povestire de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

11 Responses to “Amintiri cu lampas roşu”

  1. Vasile Teodorescu says:

    Felicitari domnule colonel Dorel Pietrareanu!
    Ne regasim in povestirea dumneavoastra.
    Atentie!
    Spiritul “cantemirist” inca mai dainuie in noi, “Cantemiristii”!
    Pe acesta nu ni-l pot distruge, sau recalcula/revizui!!!
    Poate ne vom si intilni in Parcul Tineretului, de Ziua Barbatului, la o bere, domnule Colonel.
    Avem ce povesti.
    Cu stima, col rz Vasile Teodorescu
    PS Atentie redactia InfoMondo: Cu siguranta, este vorba despre LAMPAS roşu, şi nu despre LĂMPAŞ roşu! Am fost CANTEMIRISTI, nu MINERI!

  2. Mihai Roman says:

    Chiar ca ar fi interesanta o intilnire a rezervistilor la o bere, de Ziua Barbatului.
    Bine-nteles, fara steaguri, veste etc, pentru ca nu mergem la mars sau miting.
    Salutari, Mihai Roman

  3. gigi says:

    Dorele, felicitari. Am citit aproape toate cele scrise de tine, atit despre umilintile pe care noi militarii le traim astazi datorita actiunilor rautacioase pline de incompetenta a camarilei portocalii, cit si despre amintirile din trecutul nostru “comun” chiar daca suntem din promotii diferite. Toate aceste le-am citit cu multa placere. Desi am lucrat impreuna peste 10 ani in SMG, nu stiam ca scrii asa de frumos. Te rog sa perseverezi si cred ca ai tot ce-ti trebuie ca sa scrii tu cartea depre care faci vorbire. Felicitari si multe succese. Cu mult drag, al tau fost coleg, Bejan.

  4. Oricum mă simt ciudat în 2011! Anticipam să fim din imediata

  5. Horea says:

    Imi rade sufletul cand vad astfel de articole. Felicitari atat autorului cat si redactiei.

    Dinspre Alba niciun semn? Cred ca sentimente asemanazoare ne incearca si pe noi atunci cand ne intalnim. Dar asa cum scrie aici nu prea ne-a venit ideea de a scrie. Probabil ca un dram de talent este necesar, si de aceea cu atat mai merituos este autorul.

    Daca acest spirit exista, cred ca oamenii de aceasta factura trebuie sa se incumete si la “inviorarea” politica, la apelul de seara a patriotilor si a celor care au servit drapelul avand in inima si suflet “România dodoloaţă”.

    Cu admiraţie,
    Horea un LM-ist de Alba.

  6. parablue says:

    Ce vremuri !
    Grozav materialul, domnule col ! Simplu, frumos, ,,adânc,, … Apoi, nemaipomenit sloganul :,,Frumuseţea sufletului ne-a unit pentru totdeauna!” Chiar e adevărat, cel puțin, în cazul fostei clase din care am făcut parte… Felicitări !

    un fost ,,F,,-ist, clasa d-lui prof-diriginte Ungureanu (,,Fifi,, ), promoție 79

  7. Mihai Roman says:

    Revin cu un nou mesaj.
    Povestirea domnului col Pietrareanu mi-a placut, dar mi-a si stirnit curiozitatea si invidia.
    Sunt absolvent al LMDC 1974. Clasa mea nu a reusit sa se adune nici macar la aniversarile mari, adica nu mai mult de 3-4 colegi.
    Resimt lipsa unor astfel de reintilniri, motiv pentru care va invidiez!!!
    Cunosc bine doi colegi din clasa F 1976 care sunt in Bucuresti: domnii Bordeanu si Costea (cred ca este “Olteanu” din povestire!).
    Veneam pe la Clasa F (diriginte dl prof Onosa) la un amic.
    Cred ca ii pot recunoaste si pe domnii Burtescu, Comanescu si Pietrareanu, precum si pe domnii Filipescu, Raiciu si Iordache. Nu sunt insa sigur. Memoria este de genul feminin…
    Intrebare: Va veti aduna si in acest an de Ziua Barbatului?
    Ar fi frumos.
    M-as bucura sa bem o bere impreuna si sa depanam amintiri!
    Cu stima, Mihai
    PS Mesajul meu l-am postat si pe InfoMondo Militar sa vada Cantemiristii ce Clasa frumoasa aveti! Sanatate!

  8. Nicu suciu says:

    Felicitari camarade! Iata ca cineva ARE PUTEREA SA TREACA DE DISCONFORTUL CREAT DE NEMERNICII MOMENTANI AI CONDUCERII ACESTEI TARI si prin cuvinte simple ne aduce aminte de tineretea si avantul LM-istilor Cantemiristi. Eram increzatori si curajosi. Spiritul cantemirist NU VA DISPAREA NICIODATA. Sunt cantemirist ,promotia 1976, clasa L ,diriginte prof. Nour Angela. Dumnezeu sa ne aiba in paza ,pe toti care inca mai simtim aerul placut al Brezei .

  9. vasile says:

    A disparut o lume in care cu totii am crezut cu ardoare. Din pacate, am ramas doar cu amintirile! Fata de altii, oricum suntem mai castigati, pentru ca ei, saracii nu mai au nici amintirile.

  10. misu caftangiul says:

    Pentru toti cantemiristii ,fosti,prezenti sau viitori sa pastram intotdeauna in sufletele noastre ca am fost, suntem si vom fi pastratorii virtutilor unui neam sfant,prin credinta si valorile crestine,viteaz ,prin seva radacinilor sale milenare,genial,prin realizarile sale,trecute, prezente sau viitoare.Vom sti intotreauma sa pastram vie, in sufletele noastre, amintirea si pretuirea celor ce ne-au calauzit pasii ,in primii ani de devenire a noastra, ca fii ai acestui pamant.Vom sti oare sa facem fata actualeleor sau viitoarelor provocari ce ne incearca viata?Unde am fost si unde vom ajunge ,ca neam si tara?Cred sau mai bine zis ,sunt convins ca nu ni s-a acordat pretuirea si increderea necesara ca am fi putut deveni, noi lemistii toti , elita unei armate de valoare.Cu stima si consideratie ,un cantemirist promotie1974.

  11. SEJC says:

    SEJC,primiti ,va rog,domnule,felicitari de la un “cantemirist”,veteran.Promotie,daca are importanta,1965.