Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Bilanţul armatei

„Nu spera când vezi mişeii/La izbândă făcând punte,/Te-or întrece nătărăii,/De ai fi cu stea în frunte!”

Finalul anului 2010 coincide şi cu finalul de mandat al unei echipe manageriale care-a „rezonat” perfect doar cu Palatul Cotroceni, dar bilanţul acestui mandat nu are de ce să bucure pe militari, ci doar pe pseudo-decidenţii politici ascunşi sub masca naivă a unor constrângeri legate de o aşa numită criză care, foarte curios, pe ei nu i-a lovit în nici un fel! Cele mai interesante concluzii ale bilanţului Armatei, aparte de angajamentele de partid şi de slugărniciile ieftine, sunt reducerea rolului Armatei în Apărarea Naţională, promovarea unei securităţi naţionale bazate doar pe obedienţa de partid şi inocularea progresivă a spiritului stalinist în subconştientul public: suntem în NATO, ce ne mai trebuie Armată?

Ianuarie şi februarie reprezintă, în mod tradiţional lunile în care se fac bilanţurile Armatei. Plecând de la nivelul subunităţilor şi ajungând la nivelul categoriilor de forţe ca, mai apoi, într-o încununare a „succesului”, să transceadă către bilanţul Statului Major General. Adică al Armatei, aşa cum a fost ea instituţionalizată de către Alexandru Ioan Cuza (deşi, se pare, anul 2011 nu va avea un asemena bilanţ, datorită bilanţului din decembrie, la predarea-primirea funcţiei de Şef al SMG!).
Oricum, dincolo de datele tehnice, de cifrele inteligent rotunjite, dar şi de „succesurile” reale sau inventate, puse în mod doct pe nişte slid-uri savant concepute, bilanţul din această iarnă (dacă va mai fi făcut!) are o importanţă mult mai profundă. El reprezintă nu numai bilanţul unui an, 2010, încărcat de evenimente simbolice ci mai ales, acest bilanţ constituie şi  suma tuturor realizărilor şi ne-realizărilor celor 4 ani de mandat a fostei conduceri a SMG. Patru ani de triumfalism care oleaginos nu pot ascunde realitatea crudă în care Armata trebuie să supravieţuiască. Ea nu mai este, de vreo câţiva ani, unul dintre elementele de stabilitate ale unui stat de drept, ci a devenit o povară pentru o guvernare din ce în ce mai haotică şi mai zănatică.

Credibilitatea actului militar este la cele mai joase cote, iar conducătorii ei sunt din ce în ce mai mult remarcaţi doar ca nişte executanţi fideli ai unor politici anti-militare, dacă nu chiar ca nişte păpuşi ale organizaţiei de partid care le impune nu numai ce să facă ci, din nefericire, şi ce să gândească. Căci, dacă în celelate instituţii ale statului putem vorbi de un anumit grad de politizare – poate că normală după normele morale ale actualilor guvernanţi – realitatea ultimilor 4 ani de mandat ai fostei conduceri de la SMG ne arată un proces intens de spălare a creierelor şi de ştergere a oricărui puseu de demnitate a uniformei în faţa unei clase politice guvernamentale, chinuită de fanteziile controlului absolut, de tip comunistoid.

Ce rămâne după fosta echipă de la SMG ?

Încă dinainte de 2009, anterior preluării puterii absolute în România, Traian Băsescu şi-a dat seama că nu-şi poate consolida poziţia decât printr-un control absolut şi discreţionar al elementelor de forţă ale statului. Iar unul dintre acestea rămânea totuşi, Armata. Un element încă „necucerit” pe deplin, chiar dacă la conducerea ei se afla un fidel şi recunoscut om de „casă”, coleg şi prieten al actualului chiriaş de la Cotroceni. Marea problemă nu era fidelitatea vechii echipe a Armatei, ci tocmai incapacitatea acesteia de a se impune ca o autentică echipă de lidership în rândul militarilor. Fără această recunoaştere, oricâtă fidelitate ar fi avut conducerea militaro-politică a Armatei, militarii oricum nu ar fi fost „trup şi suflet” pentru pseudo-comandantul suprem! Atunci, metoda aleasă pentru subordonarea deplină a fost cea a „băţului şi cozonacului”. Alternând cu perfidie privirile languroase adresate „corpului de comandă” cu răstelile cazone adresate subofiţerilor, laudele gratuite, cu un comportament populist, „înstelarea” elucubrantă a unor colonei aflaţi încă în pubertate, cu treceri în rezervă ciudate, Traian Băsescu a reuşit să inducă un anumit tip de anestezie în rândul corpului superior al Armatei. Însă, şi o anumită stare de tip socialis-egalitarist în rândul categoriilor de execuţie. Şabloanele patriotarde s-au împletit de minune cu disjungerea periodică a garnizoanelor, cu modificarea obsedantă a comandanţilor, cu o anumită fluiditate a corpului de comandă care nu a permis niciodată cristalizarea acelui corp de elită al militarilor. În schimb, „vocea poporului”, vocea „maselor” constituită sub imperiul proverbului „schimbarea şefilor, bucuria nebunilor” s-a concretizat într-un factor de presiune care-a amorţit orice replică mai dură din partea corpului generalilor. Nu a fost întâmplător şi nici nu este faptul că,  în mod constant, vedem o reducere a ruşinii diverşilor colonei-politici care-şi doresc, de la o săptămână la alta, să îşi mai pună câte o stea pe nişte umeri obişnuiţi mai mult cu căratul sarsanalelor de partid, decât cu patul P.M.-ului din teatrul de operaţii!

Cum întâmpină Armata noul an de instrucţie?

Luna ianuarie a anului 2011 aduce după sine o gravă răsturnare a valorilor militare, a ierarhiilor, dar şi a rostului militar în construcţia statului de drept. Deşi mai toţi guvernanţii, luaţi individual, vorbesc în tezele lor de doctorat despre securitatea naţională, mai niciunul dintre ei nu pricepe efectul ultimelor luni asupra capacităţii de luptă ale militarilor.
Politicianismul de tip PDL-ist nu e nou şi nu a fost inventat nici de Traian Băsescu şi nici de Adriean Videanu. „Toate-s vechi şi nouă toate”.  Mai trist este însă că fantasmagoriile strategice ale unui genera-afacerist grevează enorm asupra moralului Armatei, iar inapetenţa lui Gabriel Oprea pentru fenomenul securităţii naţionale, îi face să se mire  până şi pe cei mai aprigi susţinători din Parlament ai bugetului militar. Din acest punct de vedere, anul 2010 a fost unul nefast pentru Armată: un ministru care-şi spune doar sie însuşi ministru al Apărării şi nişte şefi militari  preocupaţi doar de satisfacerea opiniilor nocturne ale preşedintelui nu aveau cum să ridice Apărarea Naţională pe vreun piedestal. Anul 2011 surprinde Armata Română într-o poziţie similară doar vestitului „atac în izmene” din 1917: cu un corp de comandă destructurat de anumite decizii politice, aparent fără înţeles, cu un moral reaşezat pe vechiul tipar al propagandei anilor 1948-1950, o organizaţie lipsită de voce şi demnitate, fără nerv, slugarnică la vîrfurile ei şi cu o bază supusă atacurilor permanente ale unui public înrăit de atâta propagandă „nesimţită”.

C.A.D.A.

Tot luna ianuarie 2011 aduce şi o noutate în fenomenul militar: o mobilizare extremă şi un curent de opinie printre militari comparabil doar cu fenomenul C.A.D.A, imediat după Revoluţie. Fie că sunt în rezervă sau activi, aceşti oameni gândesc şi simt  la fel. Ar fi absurd, chiar şi pentru un politician de duzină, să creadă că oamenii ăştia gândesc astăzi, în rezervă, altfel decât ieri, când erau militari activi.

Doar un politician de duzină, traseist cu două-trei partide la activ îşi poate modifica visceral modul de gândire; un militar gândeşte la fel, indiferent de grad, funcţie sau vechime! De aceea Armata trece în noul an de instrucţie, nu neapărat cu bilanţul negru al anului 2010: 26 de militari morţi şi 13 răniţi în timpul şi din cauza serviciului militar (cel mai „negru” în timp de pace din ultima jumătate de secol!), ci cu greaua dezonoare de a fi permis şi promovat traficul speculativ cu conştiinţele militarilor, supunându-i unui atroce bombardament politic din partea pseudopartidului numit UNPR.

Bilanţul Armatei din această iarnă mai scoate la iveală şi o fractură imensă între societatea civilă şi Armată. Prin modul lui de a se supune fără crâcnire până şi celor mai aberante închipuiri ale „patronului”, elementul militaro-politic a reuşit ceea ce nici măcar generalul Ioniţă sau jalnicul său exeget, Olteanu, nu reuşiseră: crearea unor bariere artificiale între Armată şi cei pe care-ar fi trebuit să îi servească – poporul. Cel mai grav atentat la siguranţă naţională a fost girat de către această echipă, prin demonetizarea unei demnităţi naţionale – care este cea a Şefului SMG – şi demonizarea unei întregi clase sociale reprezentată de militari. Oricâte vorbe s-ar putea spune, oricâte date statitstice s-ar putea afişa pe pereţii înroşiţi de ruşine ai comandamentelor categoriilor de forţe, un singur lucru rămâne cert: moştenirea Amiralităţii în Armata Română rămâne una tristă şi seacă.  După anul 2010 nu mai există Armată, ci doar funcţionari publici! Aferim!
Anul 2011 surprinde o Armată antagonizată, spartă ca spirit şi ca preocupări. Tot acelaşi bilanţ, dincolo de raportările optimiste scoate la iveală o profundă prăpastie dintre logistica asumată şi realitatea din teren. Înzestrarea Armatei nu poate depinde de situaţiile de criză sau de ciclurile electorale. Căci cu bunăştiinţă militarii nu îşi asumă acest modest pilon al stabilităţii naţionale care se numeşte Apărarea, doar în perioadele faste sau în anii electorali. În schimb, dezinteresul cras al decidenţilor politici pentru înzestrarea Armatei a făcut ca astăzi Apărarea Naţională să oscileze în mod umoristic între secolul XXI şi secolul XIX: în timp ce sistemele informatice, cumpărate de la diverse firme de „casă” depăşesc în valoare absolută valoarea salariilor militarilor, principala „forţă de mândrie” a comandantului suprem este tot infanteristul (cu opinci, bocanci de iarnă sau de vară !). Armata nu are principalele mijloace de luptă! Nu are aviaţie (decât componenta ei de transport atunci când îşi schimbă piesele de la un aparat la altul), dar încă ne mai minte la televizor cu MIG-urile Lancer, „Proiect 1957” lansate pe piaţa arabilor, de către ruşi, prin 1968! Nu are nave de luptă (adică, pardon, are, dar fără armament…), dar are o sumedenie de Amirali care conduc, matematic, Apărarea Naţională. Nu are echipament de blindate (dar are BMW-uri blindate la SPP) şi nici piese de artilerie-rachete, în schimb are „logistica-politică” pusă la punct, în conformitate cu cele mai înalte standarde ale republicilor centr-africane! Dar noi ne lăudăm cu amărâţii ăia din Afghanistan şi Irak, cărora le mai este şi frică să respire şi-abia aşteaptă să ajungă acasă, cu câteva mii de euro în buzunar, ca să-şi cumpere apartamentul de serviciu. Apartament pe care amanta secretarului de pe lângă bucătarul ministrului oricum o primise cadou, pe bază de confidenţialitate a adunărilor nocturne dintre decidenţii politici !

Apărare Naţională ? Un moft…!

Recent, Franţa îşi exprima îndoiala că un SGV de la Poliţia de frontieră, cu salariul redus de la 300 de euro la 250 de euro ar avea capacitatea morală să asigure paza frontierei de Est a Uniunii. Iar Franţa să nu vă închipuiţi că are un ministru de externe pentru UE şi altul pentru NATO. Este acelaşi. Îngrijorarea NATO pentru reducerea la maximum a capacităţii de luptă a unei Armate Aliate, care-ar trebui să contribuie la efortul comun de apărare, este cât se poate de reală. Brusc, după nici 7 ani, NATO realizează că toate promisiunile, toate angajamentele asumate, sunt doar un moft pentru România. Apărarea Naţională însăşi a devenit doar un moft.

...Nişte moftangii !

O.M.

19 ianuarie, 2011

Etichete: ,


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

4 Responses to “Bilanţul armatei”

  1. radu says:

    As vrea si eu un link despre ingrijorarea asta a Frantei din ultimul paragraf…

  2. maciuca.vasile says:

    vezi ca e in paragraful imediat urmator celui cu pensiile sub 3 mii

  3. Marlon Juvet says:

    Uite un extras din declaratia lui Laurent WAUQUIEZ, Ministrul francez pentru Afaceri Europene: “Bien sûr, la Roumanie et la Bulgarie se sont équipées, elles ont amélioré leurs techniques de contrôle des frontières. Mais est-ce suffisant? Par exemple, la Roumanie a baissé de 40% les salaires de ses douaniers: ce n’est pas la meilleure garantie qu’ils soient totalement imperméables à la corruption…”.
    Le Figaro International, miercuri.
    http://www.lefigaro.fr/international/2010/12/22/01003-20101222ARTFIG00587-schengen-wauquiez-detaille-les-exigences-francaises.php

  4. Marlon Juvet says:

    Si inca una din acelasi film “L’un touche la maîtrise des flux migratoires: 75% de l’immigration illégale en Europe passe par cette partie sud-est de l’UE. L’autre a trait à la criminalité organisée: trafic de stupéfiants et d’armes.”.