Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

“La revedere deşert!” – o nouă povestire marca Dorel Pietrăreanu

Vă propunem o nouă lectură semnată Dorel Pietrăreanu. Intitulată “LA REVEDERE, DEŞERT”, povestirea rememorează sfârşitul unei misiuni de Observator ONU şi… debutul altei misiuni.Aşadar, pentru că tot începe week-endul, vă dorim lectură plăcută!

Pe 12 iulie ’93 am făcut cheful meu de adio în baza 5 din Sectorul „Centru”. A doua zi urma să plec la Comandamentul Misiunii de la Umm Qasr, să-mi iau documentele şi să mai rezolv ceva probleme administrative, pentru ca pe 14 iulie să-mi iau zborul spre Bagdad. În capitala Irakului, am lucrat până în luna octombrie, (când am revenit definitiv în România), la Biroul de Legătură al Misiunii cu Ministerul Apărării şi Ministerul Afacerilor Externe din această ţară.

Sosisem în acea bază din deşert pe 2 decembrie 1992 şi, iată, că după aproape şapte luni de zile o părăseam, cu destinaţia: Bagdad, vechea capitală a Mesopotamiei.

În ziua dinaintea plecării, am primit o mulţime de telefoane de la prietenii mei din Zona demilitarizată, ofiţeri din peste 30 de ţări, pentru rămas bun, pentru urări de succes în noua activitate acolo, în „Groapa Leilor Asirieni”, cum ziceau ei. Unii îmi spuneau „Ultimul mohican al Sectorului Centru”, alţii „Scorpions killer”, „Bătrâna vulpe a deşertului” etc. Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că m-am simţit foarte bine primind astfel de telefoane. Vanitate? Mai degrabă cred că era vorba de bucuria pe care o ai ştiind şi văzând că ţi-ai făcut prieteni reali, sinceri, dezinteresaţi. Fără intenţia de a forţa nota, era cred, şi o apreciere asupra activităţii unui ofiţer român, aşa cum şi colegii mei români au primit aprecieri sub o formă sau alta. În context, amintesc faptul că toţi ofiţerii români cu care am participat la această Misiune am fost decoraţi cu Medalia ONU „În slujba păcii”, medalie de care suntem mândri!

Petrică a insistat să mă ducă el cu maşina la Umm Qasr. Pe drum, aşa e când îşi bagă coada ştiu eu cine, ne-am amintit că în seara respectivă noi eram invitaţi de colegii noştri francezi la vila lor, din Kuwait City, pentru a sărbători ziua lor naţională.

Ce s-o mai lungim!? N-am rezistat tentaţiei (mai ales că nu ştiam nici cum va fi viaţa mea la Bagdad) şi, Petrică a luat azimut Kuwait City, după ce mi-am rezolvat treburile la Comandament. În drum am lăsat bagajele personale la Daniel în cameră. I-am dat, astfel, lui Daniel (colegul din Râmnicu-Sărat) prilejul să spună că noi nu suntem sănătoşi ori normali, fapt pe care l-am recunoscut imediat. Nu aveam timp de discuţii în contradictoriu.

De altfel, la un moment dat, puţin debusolat de voioşia noastră, Daniel, suflet bun şi prieten vechi (fuseserăm colegi şi în şcoala militară de la Sibiu!), chiar şi-a exprimat părerea de rău nu poate veni şi el la chef, pentru că, în acea noapte, era de serviciu la Comandament. Ne-a dat întâlnire pe a doua zi dimineaţa, când urma să mă ducă la aerodromul militar. Ca vechi transmisionişti ce ne aflam, i-am zis, aşa într-o doară, să ţină staţia radio lângă el şi s-o lase pe „recepţie de serviciu”. Daniel ne-a promis că ne va ţine de vorbă prin staţia radio noaptea spre dimineaţă când urma să ne întoarcem, pentru ca drumul să ni se pară mai uşor şi să nu ne ia somnul (noi aveam staţie pe maşină). Săracu’Daniel, nici nu ştia ce vorbeşte! Nici nu bănuiam atunci ce importanţă va avea, peste numai câteva ore, acea recomandare,…

Am ajuns cu bine în Kuwait City. Am trecut şi pe la apartamentul nostru şi mi-am mai luat câte ceva, nesemnificativ, şi apoi, cu toată viteza… înainte la petrecere. A fost superb! Stil franţuzesc. Probabil una dintre cele mai frumoase petreceri la care am participat în acea Misiune. Şi nu mă pot plânge că au fost puţine! Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, era totul prea ok, ca să nu apară  ceva neprevăzut care să dărâme şandramaua!

Pe la trei dimineaţa, eu şi Petrică ne-am luat rămas bun de la gazde şi am plecat spre Umm Qasr. Vorba vine! La ora 08.20 trebuia să iau avionul militar ONU spre Bagdad, avion care avea o singură cursă pe săptămână. Petrică, la volan, eu nemaiavând dreptul de a conduce maşina bazei, deoarece nu mai eram încadrat acolo.

La ieşirea din Kuwait City, la un sens giratoriu cu frumoase flori în mijloc, Petrică nu a sesizat rondoul şi, crezând că şoseaua e dreaptă ca la el în Zalău, a luat-o şi el de-a dreptul, trecând cu voioşie peste flori, executând operaţiunea „Prăşitul timpuriu şi inopinat, face bine la… stomac”. Adică: noi cu braţe ca oţelu’ să culegem muşeţelu’! Sperietura-sperietură, florile ca florile, dar nu ştiu peste ce cuie sau fiare a dat, cert era că nu mai puteam continua drumul. Ne-am trezit total! Nici usturoi nu mâncasem, nici gura nu ne mirosea… a flori. Ne-am dat jos, cu gândul să înlocuim roata şi să ne continuăm marşul nostru triumfal. Ţi-ai găsit! Nicio belea nu vine singură! Cu tot efortul depus, nu am reuşit să desprindem roata de rezervă din sistemul de prindere, blocat probabil de nisipul fin din deşert. Am fost ajutaţi şi de nişte poliţişti kuwetieni, dar nimic. Aveam roată, dar n-aveam roată! Pe la 6 fără un sfert, noi tot în Kuwait.

L-am auzit pe Petrică luând o decizie istorică: să mergem cu maşina, aşa cum era, la baza logistică de la Doha şi să cerem, cu împrumut, o altă roată. M-am uitat crucit la el. Nu am mai văzut şi nu am mai auzit pe cineva să meargă 5-6 km cu maşina pe jantă. Dar, este un început în toate. Până la avion mai erau două ore şi 10 minute, 120 de km şi o roată de reparat. Plus că nu ştiam ce vom găsi la Doha. Am plecat! Din asfalt săreau scântei la propriu, nu la figurat. Cauciucul rămăsese undeva pe şosea, după numai câţiva metri parcurşi.

Când ne-a văzut soldatul (danez, de origine) de la poarta bazei din Doha cum veneam noi, şontâc-şontâc şi scoţând scântei şi zgomot cât cuprinde, a înlemnit. Petrică, cu o voce suavă, de parcă nimic nu se întâmplase, i-a spus zâmbind, dar în româneşte:
-Te rog frumos, deschide poarta!

Cu tot necazul care era pe noi, m-a bufnit râsul, când l-am auzit pe Don Pedros şi am văzut faţa buimacă a soldatului. Petrică, dându-şi seama, a reluat solicitarea în engleză. Parcă l-am prins pe Dumnezeu de glezna stângă, atunci când soldatul ne-a spus că ne ajută şi ne va da o roată de rezervă. Ne venea să îl pupăm pe obrăjori. Era 7 fără zece. Până la avion mai aveam o oră şi 30 de minute şi 120 de km de parcurs. Am plecat din Doha cu problema rezolvată.

Aducându-mi aminte că Daniel era de serviciu până la ora opt, l-am contactat prin staţie şi l-am rugat să-mi aducă bagajul la aerodrom. Nu mică ne-a fost mirarea, când Daniel ne-a spus că ştia ce ni se întâmplase, deoarece poliţiştii kuweitieni anunţaseră la Comandament despre faptul că maşina ONU cu numărul cutare este în pană în Kuwait City şi are probleme în soluţionare. Noroc că a fost Daniel de serviciu şi el a primit mesajul şi, recunoscând numărul maşinii noastre, nu a făcut vâlvă. Stilul mioritic e bun şi el uneori, nu? Ne-a recomandat să mergem uşor, că va reţine el avionul, până vom sosi acolo. Bun băiat, Daniel! Din Râmnicu-Sărat.
N-a fost nevoie, pentru că Petrică a condus în stilul care îl consacrase pe Valea Someşului (unde cresc florile dorului) şi a ajuns la scara avionului cu cinci (!) minute înainte de ora stabilită pentru decolare. Sunt convins că nu voi uita vreodată acea noapte de pomină şi nici drumul de întoarcere.

Avionul decola. Prin hublou, l-am văzut pe Petrică cum s-a aşezat uşor pe iarba de la marginea pistei şi a început să-i explice lui Daniel nu-ştiu-ce. Cam bănuiam eu despre ce discutau ei…

În activitatea mea de observator militar ONU începea etapa Bagdad.

Va urma

povestire de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

3 Responses to ““La revedere deşert!” – o nouă povestire marca Dorel Pietrăreanu”

  1. CENACLIST says:

    Dvs. chiar n-ați trecut pe la nici un cenaclu?! Sau pe la cercul de istorie, or geografie … Ce aveți cu Râmnicu Sărat? Ne povestiriți PE ACCEEASI PAGINĂ de 2 (două) ori că DANIEL E DIN R.SARAT !! Nu mai insist cu alte greșeli de ESPRIMARE, PLEONASME sau semne de punctuație puse AIUREA. Bomba Dvs. e CAPITALA MESOPOTAMIEI ! Recitiți mai sus, vă rog ȘI pe Dvs. onorabili vizitatori ai blogului … Pentru conformitate vă informez că BAGDAD a fost construit pe Tigru, în era noastră, 762 AD, de ARABI.
    Iar MESOPOTAMIA nu a existat NICIODATĂ ca ȚARĂ sau entitate politică cu o anume CAPITALĂ ! Așa a fost denumit de greci, ținutul dintre RÂURI, Tigru și Eufrat. Marile orașe antice BABILON, AKKAD, UR au fost pe EUFRAT !! AKKAD la 50 Km SV de “Bagdad” iar NINIVE desigur pe Tigru DAR foarte mult mai la nord. Mai discutați și cu GOOGLE care vă asigură HĂRȚI pentru CHEFURILE … în deșert !!
    Așadar, rog redacția să introducă un subtitlu …”DEȘERTĂCIUNI DIN DEȘERT”.

  2. CENACLIST says:

    și PETRICĂ SE AȘEZĂ PE IARBĂ ! ÎN DEȘERT !!!

  3. michirec says:

    nu e nicio figura de stil,pe marginea pistei chiar este iarba,parjolita uneori, dar este…