Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Lisabona: Summit NATO pentru Rusia!

Summit-ul de la Lisabona din 19-20 noiembrie are toate şansele să iasă din tiparul stereotip al întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor statelor NATO.

În primul rând, s-ar putea dovedi în mod oficial, pentru prima dată, că Rusia şi NATO nu pot trăi decât împreună. În al doilea rând, delicata poziţie a Turciei ar putea să dea un alt sens poziţiilor americane în Orientul Mijlociu, ceea ce ar mai putea înfrâna pornirile belicoase ale republicanilor americani. Nu în ultimul rând, nerăbdarea Franţei şi Germaniei şi efectele politice ale crizei scutură deja din temelii vestitul „transatlantic link” care până acum funcţionase ireproşabil.

Există o percepţie larg răspândită, mai ales în rândul statelor vestice, că NATO deschide o serie de probleme pe care mai apoi nu mai ştie cum să le închidă: Iugoslavia, Irak, Afganistan şi acum scutul antirachetă. Criticile, mai mult sau mai puţin diplomatice, se îndreaptă, în mod evident, către americani, cam singurii care mai păstrează vie amintirea unui Alianţe active şi care mai au iniţiative în interiorul NATO. Numai că, deloc paradoxal, lumea multipolară în care trăim face ca americanii să trăiască periculos în faţa unei evidenţe clare: nu-şi mai pot susţine independent politicile externe de sorginte militară; au nevoie şi de alţii pentru a-şi încheia misiunile.

Cum se curtează mireasa „Rusia”!

Misiunea din Afghanistan riscă, pe zi ce trece, să devină şi pentru americani un mormânt al orgoliului lor de mare ­putere. Ruşii au experimentat în mod amar această situaţie şi acum se bucură în sinea lor că nu au fost singurii care s-au împiedicat de această nucă tare care este Afghanistanul. Aflată în imposibilitatea de a convinge aliaţii din NATO să sprijine în continuare operaţiunile militare, SUA caută debuşee de încredere în alte zone şi ar fi chiar încântate dacă Rusia ar oferi acel sprijin mult dorit. Pe de altă parte, Rusiei nu-i vine să creadă că, după decenii de confruntare rece cu americanii, aceştia au devenit, brusc, cei mai buni aliaţi pe care i-ar putea avea în politica internaţională. Aflată într-un regres evident în balanţa de putere asiatică, Rusia caută noi metode de contracarare a avântului extraordinar pe care l-a luat China. Marile temeri ale Rusiei sunt decalajele enorme dintre ritmurile de dezvoltare dintre cele două ţări care ar putea duce, într-un viitor apropiat, şi la mari decalaje în domeniul securităţii. Summit-ul de la Lisabona, dincolo de valoarea sa politică evidentă (oferirea posibilităţii tuturor statelor membre de a se exprima public la cel mai înalt nivel), deschide o nouă perspectivă pentru Alianţă: colaborarea din ce în ce mai strânsă cu Rusia. Nu cred că se va ajunge la o absorbire a acesteia în structurile de integrate de comandă. În definitiv, NATO este încă perceput la Moscova drept adversar, vechea gardă a comuniştilor are nevoie de acest lucru, dar nici planurile anti-Moscova de la Pentagon nu au fost trimise la arhivă!

Însă, sub privirile Moscovei, la Lisabona, în afară de implicarea Alianţei în Afghanistan, se va discuta şi un dosar mult mai sensibil. Este vorba despre scutul antirachetă. O iniţiativă pur americană, îndreptată, evident, împotriva ameninţărilor asiatice (fie ele ruseşti, fie chinezeşti). Probabil că nimeni nu se lasă păcălit de retorica naivă americană referitoare la posibila identificare a Iranului drept oponent serios în Europa. Mai ales după ce republicanii americani au devenit din ce în ce mai belicoşi! Totuşi americanii nu-şi permit să piardă Rusia ca partener şi vor încerca să facă toate concesiile posibile. Ameninţarea discretă a alierii Moscovei cu India (alianţă pe care indienii şi-o doresc de mult timp şi care ar tăia efectiv în două marele continent asiatic) face ca fiorii reci să-i străbată pe decidenţii de la Washington: au de ales între două rele. Între compromisul cu Moscova sau construirea unei alianţe care ar pune pe gânduri pe oricine.

Turcia: cuiul lui Pepelea în intenţiile americane!

După 50 de ani, Turcia revine din nou în actualitatea strategiei americane a rachetelor. La sfârşitul deceniului VI, rachetele Pershing pe care americanii le instalaseră în „coasta” URSS au provocat reacţia Moscovei, care nu s-a sfiit să instaleze alte tipuri de rachete lângă coasta Floridei. Este vorba despre vestita criză a rachetelor care a dus la atâtea interpretări, patimi şi gesturi duse aproape la extrem. Hruşciov şi Kennedy au fost atunci protagoniştii unui spectacol care-a ţinut omenirea cu sufletul la gură.

Dacă atunci Turcia, proaspăt membră a NATO, era mai mult decât bucuroasă să găzduiască pe teritoriul ei rachetele americane, în prezent situaţia este modificată radical. „Kemalismul” turcesc şi-a pierdut din vigoare, deceniile în care Turcia a tot bătut la poarta Europei şi-au pus amprenta asupra încrederii turcilor, iar islamismul, chiar şi moderat, începe să penetreze decizia politică de la Ankara. Toate însumate fac din iniţiativa americană a scutului anti-rachetă un subiect vulnerabil. Fără acceptul Turciei nu există niciun scut! Doar o declaraţie politică!

Simţind că sorţii le sunt favorabili, turcii pun deja condiţii pentru susţinerea conceptului american. În primul rând, ca această iniţiativă să fie a Alianţei şi nu una strict americană. Ceea ce din start elimină peste 50% din valoarea ei atâta timp cât nici Franţa şi nici Germania nu prea „se înghesuie” să investească într-un concept al Războiului Rece. În al doilea rând, Turcia se constituie într-o portavoce a statelor din Est: dacă e să fie un scut, apoi să fie pentru toţi, nu numai pentru unii. Ceea ce, în mod evident, excede bugetului previzionat dar şi intenţiilor ofensive americane. Nu în ultimul rând, turcii nu mai vor să se confrunte cu o criză de genul celei a rachetelor Pershing. În definitiv, de ce ar risca atât de mult pentru nişte parteneri care refuză cu obstinaţie luarea în considerare a rolului Turciei în Europa? Ceea ce a şi dat avânt fundamentalismului musulman tocmai unde nu se aşteptau vesticii: într-o Turcie care a obişnuit lumea cu secularismul ei şi cu sprijinul necondiţionat al europenilor.

Însă, prin aceste condiţii enunţate încă dinaintea începerii oficiale a summit-ului, premierul Erdogan arată că turcii s-au săturat de promisiuni şi vor fapte concrete. Ankara a interzis, în mod practic, americanilor desfăşurarea elementelor antirachetă pe teritoriul Turciei. Că doar nu pe turci îi vizează, în mod direct, posibilele rachete nucleare iraniene.

Europa de Est şi trocul NATO-Moscova

Paradoxal, nu poziţia Turciei ar trebui să îi îngrijoreze pe americani la Lisabona. Ci tocmai argumentele Franţei şi Germaniei. Două state care au dat deja de înţeles americanilor că nu prea mai doresc să se „supună” deciziilor unilaterale. Întâlnirile de la Weimar din primăvară şi de la Deauville din toamnă dintre decidenţii francezi, ruşi şi germani au stabilit (a câta oară?) o politică separată a Europei faţă de americani.

„Franţa şi Germania ar putea conveni să continue discuţiile privind reformarea sistemului de securitate europeană şi crearea unei «structuri de cooperare» europene deosebite de cooperarea Rusia – NATO, în schimbul unor concesii din partea Rusiei care ar soluţiona unele probleme de securitate în Europa”, scrie pentru RIA Novosti, vice-directorul pentru cercetări al Consiliului pentru Politică Externă şi de Apărare, Dmitry Suslov.

Asta nu înseamnă nimic altceva decât că există premisele unei scurtcircuitări atât a politicii americane cât şi a conceptelor NATO. Francezii şi nemţii nu mai au răbdare. Îşi doresc „felia” lor din influenţa internaţională. Chiar dacă pentru asta vor readuce, fără doar şi poate, Rusia în postura de actor principal al relaţiilor internaţionale. Fără ca Rusia să fi făcut nimic pentru asta decât să aplice ceea ce ştie cel mai bine: „Divide et impera”!

Summit-ul de la Lisabona din 2010 va reprezenta, probabil, o mare victorie a Rusiei. Indiferent de ce se va hotârî acolo, Moscova va reveni în procesul decizional internaţional: la summit-ul OSCE din 1999 erau „puşi la zid”, iar acum ruşilor li se cere părerea. Rămâne de văzut ce „părere” vor avea şi despre Estul Europei: parteneri sau monedă de schimb?

Ovidiu Mihalache articol preluat de pe Q-Magazine
15 Noiembrie 2010

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

2 Responses to “Lisabona: Summit NATO pentru Rusia!”

  1. Alecuș says:

    Excelent articol, o bună analiză. Felicitări !

  2. Dumitru says:

    Eu cred ca o apropiere a Romaniei de Rusia este benefica pentru noi.Rusi nu mai sunt comunistii de altadata.Se pot face multe schimburi economice intre cele 2 state.Dar cu jegul de basescu la putere o sa devenim solitari si pleava Europei.