Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

LUMINI ŞI UMBRE ÎN ORAŞUL ŞEHEREZADEI

Povestirile din ciclul “Observator ONU în Irak” se apropie de sfârşit. De data aceasta, autorul ne propune o ultimă incursiune în oraşul Şeherezadei. Lectură plăcută!

Aş vrea să mă refer la o problemă foarte importantă pentru acea perioadă: traficul în oraş. Am călătorit în multe ţări dar, numai în Damasc (Siria) am mai văzut aşa ceva. Era o nebunie, realmente. Era o singură regulă: nu existau reguli. Totul în traficul rutier era la mica înţelegere. Seara ne bucuram ca nişte copii că a mai trecut o zi fără accident. Irakienii aveau maşini multe, dar cum ziceau şi ei, vechi ca şi Mesopotamia. Cele mai noi erau maşinile cu care plecaseră ca „amintire” din Kuwait. Au luat tot ce le-a picat în mână, au ras tot din magazine. N-au plătit nimic pentru că, ziceau ei, nu au mai găsit pe nimeni la casele de plată!!!….

Numai că, de la un timp, a apărut o mare problemă care le dădea mari dureri de cap: piesele de schimb. Iar ceea ce încă se mai găsea costa foarte mult. Un localnic, mai în glumă mai în serios, îmi spunea că nu va trebui să surprindă pe nimeni dacă irakienii „vor pleca din nou la cumpărături în Kuwait”!? Cine avea însă timp şi chef să-l creadă. Mai glumeau şi ei.

La hoteluri se practicau preţuri diferenţiate: preţuri pentru irakieni şi preţuri pentru străini. Spre exemplu o cameră pentru irakieni era 25 de dinari (aproape jumătate de dolar SUA), iar aceeaşi cameră, dacă era folosită de un străin, costa aproape 60 de dolari SUA !!!…

Noi, cei din Biroul ONU la care lucram, eram ca ţiganul cu cortul. Din motive de securitate, nu stăteam mai mult de 2-3 zile la un hotel. Aşa se face că ajunsesem să cunosc mai bine Bagdadul decât Bucureştiul.

La cinema în Bagdad am fost o singură dată, dar m-am jurat că nu voi mai merge! Aveau reclame foarte mari, frumos pictate, pentru a atrage publicul. Dar, „pe afară era vopsit gardul, înâuntru…” Când îţi era lumea mai dragă, când era filmul mai interesant, taiau filmul cu duşmanie. Fluierături, vociferări la adresa mai marilor zilei. Imediat apărea poliţia pentru a calma spiritele etc. În sală era întuneric, făptaşii nu puteau fi aflaţi. Aşa că, toată lumea… out! În general, în sală la începerea filmului era curăţenie. La finalul filmului, doar ecranul mai rămânea curat.

Ţigările se vindeau cu bucata, cu pachetul sau cu cartuşul. Erau destul de puţini cei ce îşi cumpărau un cartuş de ţigări. De regulă lumea cumpăra câte 5 ţigări. Erau cam scumpe, iar narghilea fumau îndeosebi acasă, sau în cafenele şi ceainării, unde jucau table şi şah. Ooo, erau foarte buni la table! Rareori luam şi eu câte o partidă-două. Acele 5 ţigări erau doar pentru oraş, aşa de sanchi, săi vadă lumea că au ţigări… Chiar şi cei ce cumpărau cu pachetul, nu erau prea mulţi.

Copiii erau cei ce se ocupau cu vânzarea ţigărilor (!!!???), umblând pe străzi. Iar dacă te vedeau că eşti străin, făceau un adevărat circ în jurul tău şi nu te lăsau până nu cumpărai. Dacă cumpărai doar de la unul, ca la comandă, celorlalţi le apăreau lacrimi în ochi, urându-l în acel moment pe copilul care reuşise să vândă ceva. De asemenea, când mergeam serile cu colegii la restaurant la cină, aproape de fiecare dată, la plecare găseam câte un copil lângă fiecare maşină de-a noastră, asteptând un bacşiş pentru că au spălat maşina şi au avut grijă de ea. Deşi nimeni nu le-o ceruse!

Cum am spus, lupta pentru supravieţuire nu alegea şi nu cruţa pe nimeni.
În după-amiaza zilei de 12 octombrie 1993, eu şi Daniel, colegul nostru din Râmnicu-Sărat care venise din deşert să viziteze capitala Irakului şi Babilonul, ne-am îmbarcat în avionul ONU, cu destinaţia Kuwait City. Misiunea mea la Bagdad se încheiase. Eram doar noi doi şi echipajul. După ce am mai discutat câte ceva şi am servit un vin roşu de Chişinău, oferit de echipajul moldovean al avionului, Daniel a tras pe dreapta, fiind obosit din cauza chefului de adio pe care îl organizasem cu ocazia plecării mele de la post.

La orizont îşi făcuseră deja apariţia nisipurile deşertului, iar pe mine mă cuprinsese melancolia. Niciodată nu mi-au plăcut gările, sau aeroporturile pentru că pentru mine ele înseamnă pur-şi-simplu ”despărţire”.

Privind prin hublou, mă gândeam la oamenii întâlniţi şi la locurile pe care avusesem ocazia să le cunosc şi pe care, probabil, nu le voi mai revedea. Irakul era o ţară foarte frumoasă, dar mie mi se părea că, prin tot ceea ce făcea, „căuta”, parcă, să se autodistrugă. Ştiu că pare aiurea ceea ce spun, dar ştiu ce spun, deoarece am trăit acolo şi i-am văzut pe liderii lor cum „se străduiesc” să-şi facă rău. Abia ieşiseră din războiul stupid de 8 ani pe care l-au avut cu Iranul, că la numai 2-3 ani au pornit războiul contra Kuwaitului. Probleme mari aveau şi în partea de nord cu comunitatea kurdă, iar pe alocuri începuseră, timid, revolte interne. Pierderi peste tot şi sub toate formele, iar embargoul a fost pentru conducerea irakiană lovitura de graţie şi neaşteptată pe care au primit-o de la comunitatea internaţională.

Revenit în ţară, mi-am spus adeseori că lumea arabă este diferită, că are obiceiuri, tradiţii, valori, criterii altele decât noi europenii, ori decât comunitatea euro-atlantică. Şi mi-am mai spus că, este greu să aduci pacea în lumea arabă folosind norme, valori şi mijloace europene ori euro-atlantice, fără a lua prea mult în calcul specificul lumii arabe. Este o părere personală, fără alte conotaţii.

În anii care au urmat, m-am tot gândit la oamenii aceia, pentru că, vrând-nevrând, o parte din viaţa mea s-a derulat acolo.

Iar în Irak nici acum „nu-i pace sub măslini”, cum se spune. Pentru mine, viaţa şi activitatea în Irak şi Kuwait au constituit o experienţă fantastică.
Şi nu numai pentru faptul că sunt militar.

Vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdare cu mine şi cu amintirile/povestirile mele din această misiune de excepţie!

Vă doresc tot binele din lume!

Colonel rz.  Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.