Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (7) – Crăciun în deşert -

sarmale de craciun foto savuros

Pentru că tot l-am sărbătorit ieri pe Sfântul Nicolae – “deschizătorul de drum” în ale sărbătorilor de iarnă –  şi pentru că sărbătoarea de Crăciun se apropie, vă propunem o nouă lectură, marca Dorel Pietrăreanu, a unui “altfel” de Crăciun: Crăciun în deşert.

De Crăciun, în deşert, am făcut sarmale. Da, da! Aţi înţeles bine: sar-ma-le!!! Când am plecat în Misiune, în deşert, ştiam şi eu, asemeni celor mai mulţi bărbaţi, să fac ouă ochiuri, omletă şi friptură. Viaţa în deşert te învaţă însă multe. Am avut grijă să iau cu mine şi o carte de bucate! Produsele necesare le găseam din belşug în magazinele din Kuwait. Aveam şi foame cât cuprinde… Restul a venit de la sine!

A fost, dacă vreţi, ambiţia dar şi plăcerea mea de a sărbători, româneşte, această mare sărbătoare a creştinătăţii. Fără să mă laud, am făcut 51 de sarmale (cum o fi ieşit număr fără soţ, nu ştiu, dar 51 au fost!) şi toate, dar absolut toate, au fost mâncate în seara de Crăciun, de către cei cinci observatori militari ONU din baza noastră. Adică undeva în deşert, la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Mai erau puţini kilometri până la graniţa şi cu Arabia Saudită.

Eu nu ştiu cât “am intrat” noi în Europa, dar ştiu că sarmalele româneşti au pătruns cu succes încă din decembrie 1992 în Franţa, Norvegia, Kenia şi Tailanda (şările de unde erau colegii mei de atunci). Adevărul e că mi-a cam fost puţin teamă că sarmalele nu vor ieşi la fel de bune şi gustoase ca acasă. Dar, realmente, au fost foarte bune, motiv pentru care colegii de acolo m-au rugat să repet isprava şi de Anul Nou.

Vorba vine “de Revelion”, pentru că în acea noapte, la trecerea dintre ani, eu, Michel-francezul şi Luis-venezueleanul am hoinărit patru ore prin deşert, în patrulă. Dar, numai după ce am devorat sarmalele!

La două zile după Crăciun, am fost în Kuwait City în cele două zile libere. Am sunat-o pe soţia mea şi din vorbă în vorbă i-am spus că de Crăciun am făcut sarmale. Cred că preţ de vreo 30 de secunde, vorbeam singur, ca televizorul. Era năucită săraca de veste, pentru că ştia… ce ştiam eu să gătesc, atunci când am plecat de acasă. Cu greu şi-a revenit. În primul concediu, când am venit în ţară, fiica şi soţia m-au pus să le pregătesc sarmale. Le-am convins, dar le-am şi promis că la revenirea definitivă în ţară nu voi mai repeta isprava. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Aş vrea să vă povestesc ceva nostim din perioada de pregătire a sarmalelor de Crăciun. Colegii mei de acolo le-au denumit “sarmate” şi aşa le-a rămas numele în zonă.

Michel, colegul francez, m-a văzut în bucătărie cum tot fierbeam la “sarmate”. M-a întrebat ce pregătesc. I-am spus despre ce este vorba. Michel era un foarte bun bucătar, dar şi cam curios din fire. Cu cîteva minute mai înainte, eu văzusem în frigider, în spaţiul rezervat lui, sticla sa de whisky. A mea se terminase şi, să fiu sincer, îi cam pusesem gând rău (la a lui!).
I-am spus atunci că, aş avea nevoie de puţin whisky ca să pun în “sarmate“, când fierb, pentru că aşa procedăm noi “la Romania”, aşa este tradiţia. Michel, suflet bun, caritabil şi curios ca o fată mare, a scos imediat sticla din frigider şi mi-a oferit-o să o folosesc.
Eram în mare dilemă şi necaz: nu ştiam ce să fac. El nu pleca de lângă mine, eu nu puteam să torn whisky în oala cu “sarmate”. Tot săracu’ Michel m-a scos din încurcătură!
– Auzi, Dorele, tu mi-ai spus că este prima dată când pregăteşti acest fel de mâncare. Sincer să fiu, mi-e teamă să nu greşeşti doza şi să pui prea mult whisky şi să le strici gustul. Ar fi păcat. Văd că ai muncit prea mult la ele. Hai mai bine să bem noi din whisky şi să-şi pună fiecare cât vrea cînd mănâncă. După gust.
Cu părere de rău – chipurile – am acceptat. În sinea mea, îmi venea să-l pup. Cum stăteam noi şi beam, “sarmatele” continuând să fiarbă pe foc, odată îl văd pe Michel întorcându-se cu faţa spre mine, parcă străfulgerat de o idee năstruşnică. Ceva îmi spunea că se apropie furtuna în deşert.
– Ascultă, Dorele. Ai zis că “sarmatele” sunt o mâncare tradiţională a românilor. Abia după ’89 aţi plecat şi voi peste graniţe şi aţi făcut cunoştinţă, printre altele, şi cu whisky-ul. De când a devenit o tradiţie la români să bea whisky şi să-l mai şi pună în “sarmate”?
– De azi Michel, de azi!

După care a început să mă alerge prin curtea bazei. Până seara, am tot încercat cu Michel şi cu ceilalţi colegi “sarmatele” cu whisky.

Trebuie să vă spun că, Michel mi-a fost de un real ajutor: a încercat singur vreo 15 “sarmate” până s-a convins că sunt foarte bune. Sticla lui Michel s-a terminat şi ea. A mai pus una la bătaie, că Franţa este o ţară bogată şi generoasă! Către miezul nopţii, Michel vorbea din ce în ce mai bine limba engleză (în condiţii normale el vorbea o engleză foarte franţuzită), iar eu franceza… Ele, “sarmatele”, ne-au ajutat să ne înţelegem foarte bine, într-un fel de esperanto: ceva engleză, ceva franceză, ceva română şi restul sarmale.
Trăiască “sarmatele”!

Va urma

Povestire de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.