Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (8) – Chefuri printre nisipuri

E week-end. Sărbătorile de iarnă se apropie, prin urmare o lectură marca Dorel Piterareanu – la gura sobei – este binevenită. Aşadar, OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT episodul – Chefuri printre nisipuri.

Pe 10 martie’93, Michel – ofiţerul francez cu care lucrasem în deşert, cel cu “sarmatele”, ca vechi prieteni ce eram, ne-a invitat la o petrecere în noua bază unde fusese mutat, adică “noul său loc de muncă”. Fireşte că ne-am dus! Doar nu ne chemase la muncă!

Lume multă acolo. De la noi, din bază, am plecat patru colegi cu două maşini: un senegalez, un indonezian, un chinez şi un român. Adică, eu. Doar la ONU poţi găsi o asemenea densitate sau combinaţie multinaţională pe metru pătrat!

Chinezul şi indonezianul urmau să plece de la petrecere mai devreme, adică pe la ora 22, deoarece intrau de serviciu în patrulă, în deşert, până la ora 02.00, iar eu şi senegalezul să ne întoarcem la baza noastră din deşert, când se va fi terminat cheful. Stabiliserăm aşa, pentru că indonezianul nu punea strop de băutură alcoolică în gură. Era musulman. Deci, era şofer bun de… luptă. Chinezul era om normal. Bea şi apa din glastră, la neajungere… Colegul meu, senegalezul, musulman fiind ca şi indonezianul, nu suporta nici măcar mirosul de bere. Şofer gata de acţiune şi el. Adică, respectam şi noi regulile jocului! Zis şi… planificat. Numai că socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din… deşert.

Erau multe maşini acolo, în curtea bazei, unde fuseserăm invitaţi. Frumos aliniate. Petrecerea era în toi. Era cam ora 9 şi jumătate. Indonezianul şi chinezul se pregăteau să plece în patrulă şi îşi luau “la revedere” de la prieteni.  Era ca în filmul acela cu Stan şi Bran, când toţi îşi tot luau rămas bun, şi nimeni nu pleca. Se făceau tot felul de glume la adresa celor doi care urmau să ia drumul deşertului şi să rătăcească pe acolo printre nisipuri.

Indonezianul s-a urcat la volanul noii noastre Toyota de serviciu, care avea doar vreo 1000 de km la bord. Motor foarte puternic, o adevărată uzină pe roţi. A ambalat motorul şi a vrut să dea înapoi. A uitat însă frâna de mână trasă şi, fireşte, maşina nu se urnea din loc. A realizat apoi acest fapt, a lăsat frâna de mână, dar nu a luat şi piciorul de pe pedala de acceleraţie. Maşina, astfel eliberată, a pornit ca din puşcă şi, scăpată de sub control, a lovit cu spatele, în serie, trei maşini frumos parcate. S-a ales praful de tot, inclusiv de petrecere. Erau pagube mari, de mii de dolari. Problema era cu atât mai spinoasă, cu cât colegul indonezian urma să plece definitiv din misiune, peste numai cinci zile… Ghinion!

Timp de 2-3 săptămâni nu s-au mai organizat petreceri în zona demilitarizată. Apropo! “Petrecerile” acestea îşi aveau rostul lor. Erau, de regulă, organizate la sugestia psihologului Misiunii, pentru a preveni apariţia “sindromului singurătăţii”, potenţial pericol depresiv, deoarece noi lucram în deşert în condiţii de izolare. Tot din acest motiv, după 8-9 zile lucrate în baza din deşert, eram automat trimişi două zile libere în Kuwait City, la refacere! Nu se juca nimeni cu astfel de probleme! Grija faţă de om, era chiar grijă faţă de om!
Dar, cum se pare că peste tot în lume, orice minune ţine… câteva zile, startul în organizarea unei petreceri l-a dat chiar baza noastră. Am făcut invitaţii pe care le-am trimis inclusiv Comandamentului Misiunii şi Comandamentului Sectorului “Centru”. Ca o glumă de sezon, am scris pe invitaţii că maşinile oaspeţilor să fie parcate în afara bazei, iar distanţa între maşini să nu fie mai mică de 25 de metri. Deşertul era mare! Am invitat şi poliţia militară a Misiunii, care a avut grijă de… maşini şi de şoferi.
Au participat vreo 40 de persoane. A fost foarte frumos. Deoarece petrecerea avea loc a doua zi de Paşti, am pregătit inclusiv friptură de miel. Să ne simţim ca acasă!

Am invitat pe toţi colegii români. (Rămăseserăm doar cinci, deoarece Corneliu plecase din Misiune, revenind acasă, fiind suspect de o formă de cancer, pe care ar fi “dobândit-o” prin locurile în care a lucrat în Misiune! Ajutat de Ministerul Apărării Naţionale şi de către ONU, a urmat un tratament intensiv în ţară şi în străinătate şi a depăşit acea situaţie mai mult decât dificilă).
Au venit doar Petrică şi Ionuţ. Ceilalţi (Vasile şi Daniel) erau de serviciu în bazele lor şi nu au putut onora invitaţia. Petrică şi Ionuţ au spus că s-au simţit foarte bine. Au plecat pe la trei dimineaţa, traversând drumurile deşertului împreună cu colegii lor, glumind că la acea oră târzie dorm şi şerpii şi scorpionii. Echipa lui Petrică a avut şi o pană de rezolvat pe drum!Am mâncat, am băut, am cântat, că de dansat nu putea fi vorba.Poate doar cu cămilele sau scorpionii.

(Va urma)

Scris de  Ionel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.