Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Observator militar ONU în deşert (IV) – La nunta

Dl. Dorel Pietrăreanu se ţine de cuvânt. Adică, ne/vă delectează cu o frumoasă povestioară. Din cilcul “Observator militar ONU in desert”, autorul ne-a trimis spre editare episodul “La nuntă”. Lectură plăcută!

Aveam un prieten kuweitian, care era patron al unui magazin de vânzare şi închiriere a casetelor video. Pe lângă videotecă, el mai era proprietar şi al unui magazin de textile şi al unei frizerii. Avea numai 23 de ani, era locotenent în armata kuweitiană şi îl cheamă Michel. El mi-a spus că acest nume, în limba arabă, înseamnă flacăra unei torţe. Aşa o fi!
Un ofiţer kuweitian cu grad mic avea salariul lunar de 1000 de dinari, adică aproape 3500 USD. Pe lângă acesta, dacă era căsătorit, lunar primea de la stat o indemnizaţie pentru fiecare soţie de 250 dinari, iar pentru fiecare copil 100 dinari. Nu am stat să verific dacă acele cifre erau reale, pentru că nu m-a interesat în mod deosebit subiectul. Datele mi-au fost precizate de interlocutor din proprie iniţiativă, în discuţii libere, neoficiale. Oricum, era destul de evident că ofiţerii kuweitieni erau oameni… bogaţi. Atenţie însă! Mi s-a spus că numai cine este kuweitian “pur sânge” primea acei bani de la stat!
Am mai reţinut (şi nu comentez care a fost atitudinea „nekuweitienilor” din jur!), că un kuweitian are dreptul la cel mult patru soţii în acelaşi timp! Cum îşi organizează programul la cele patru soţii, mă rog, e treaba lor. Obligaţia „împricinatului” era de a le asigura condiţii identice de viaţă celor patru soţii şi copiilor lor.
Michel, prietenul meu, avea pe atunci numai o soţie. Pusese deja ochii pe o altă fată, dar era în “perioada de verificări”. Aşa zicea el, iar eu nu mi-am permis să-l întreb cam ce înseamnă acele „verificări”… Tatăl lui avea trei soţii în Kuwait şi una în Arabia Saudită. Michel „dispunea” de 25 de fraţi şi surori, cei mai mulţi dintre ei, căsătoriţi deja. Tot el mi-a arătat unele blocuri din cartierul nostru în care locuiam, Farwanyia, care erau proprietatea tatălui său.
O căsătorie între kuweitieini era (în opinia mea) foarte costisitoare, datorită faptului că mirele trebuia să cumpere mireasa. Adică (ironizând un picuţ!) să se bucure şi socrii mici că au scăpat de beleaua din casă!… Mirele trebuia, de asemenea, să cumpere bijuterii din aur: scumpe şi multe. În valoare de vreo 5 mii de dinari. Trebuia să asigure nunta şi petrecerea din seara dinaintea nunţii cu mâncare, băuturi răcoritoare şi ceaiuri de tot felul, cafea, dulciuri.

Totodată, să asigure casă şi maşină miresei. Pentru ei era ceva normal. Făcea parte din tradiţii, din obiceiuri. Şi se străduiau să ducă tradiţia mai departe. Dacă eu eram în locul lor, rămâneam neînsurat, chiar dacă aveam dreptul la patru soţii!
Cu o seară înaintea nunţii, mirele dă o petrecere. Mireasa la fel. La petrecerea mirelui, vine numai parte masculină, ca să zic aşa, iar la petrecerea miresei vine cealaltă parte. La nunta propriu-zisă, care are loc de regulă joia (pentru că în lumea arabă vinerea e pe rol de duminică, adică nu se munceşte, e liber) deci joi, la nuntă vin şi bărbaţi şi femei.
Şi la ei, ca şi la noi, nuntaşii dau un dar. Există un „responsabil” care scrie într-un caiet cine şi cât a dat. Nu se strigă darul, dar sunt martori la primirea darului şi nu ai cum s-o coteşti, nu ai cum să jonglezi cu banii. Şi vă asigur că e vorba de bani mulţi. Darul minim era în jur de 150 de dinari (adică vreo 500 USD). Toţi banii strânşi se înmânau mirelui, pentru rezolvarea problemelor amintite mai înainte.
Am spus că erau interzise băuturile alcoolice în Kuwait. Şi în restaurante se servea doar ceai, cafea, ori băuturi răcoritoare. Dar ce se mănâncă la nunţi?
Am văzut meniul de la petrecerea mirelui. Unul din fraţii lui Michel s-a căsătorit (era vorba de soţia numărul 3) şi am fost invitat şi eu la petrecerea mirelui… Petrecerea s-a desfăşurat seara, într-un loc special amenajat, în aer liber, cu ghirlande de becuri dispuse sub formă de cort. Când am ajuns cu Michel acolo, lângă locul de desfăşurare a „ostilităţilor”, am văzut un ţarc în care erau vreo 10-12 oi creţe şi o cămilă. Lângă ţarc, pe un gard de sârmă erau atârnate vreo cinci piei de oaie şi o piele de cămilă. Am întrebat ce este cu „obiectele” alea acolo şi Michel mi-a spus, cu mândrie, că animalele au fost şi vor fi sacrificate pentru ospăţul din seara respectivă. Am simţit imediat un nod în gât şi parcă vedeam cum se topeşte tot entuziasmul meu iniţial. Dar, intrasem în horă şi trebuia să joc până la capăt.
Am pătruns în „arena” pentru petrecere. Pe jos, chiar pe nisip, fuseseră întinse pe întreaga suprafaţă covoare persane de toată frumuseţea. Cred că dacă le-ar fi văzut Sonia, soţia mea, cum erau întinse pe jos, direct pe nisip, murea de ciudă. Michel m-a prezentat tatălui său, fraţilor lui şi invitaţilor care erau prin preajmă. Am schimbat amabilităţile de rigoare. Erau foarte încântaţi de prezenţa la petrecerea lor a cuiva de la Misiunea ONU – UNIKOM. Adică de prezenţa mea! Am fost oaspete de onoare şi pentru că nu am plătit nimic, dar şi pentru că am mâncat cu furculiţa. Dar să nu anticipăm…
Să revenim la oile şi… cămilele noastre!
Pe marginea suprafeţei acoperită de covoare erau numeroase canapele şi fotolii. Niciun scaun şi nici o masă pe covoare. Din loc în loc, şedeau pe covoare, în stil turcesc, numeroşi invitaţi, în jurul unor mari tăvi de aluminiu, pe care se afla o imensă cantitate de orez fiert, garnisit cu ghiveci de legume. Şi peste toate acestea tronau hălci întregi de carne de oaie sau cămilă, fierte sau fripte. După gust. Nu se foloseau furculiţe şi cuţite. Direct cu mâna, inclusiv orezul. Se făceau „gogoloaie” de orez, îl încingeau uşor prin garnitura respectivă, după care îl duceau vioi la gură, ca nu cumva să le pice pe haine (adică, acele cămăşi largi şi lungi). Carnea era direct ruptă cu mâna într-un entuziasm general, după care se împărţea frăţeşte, aruncându-se cu grijă oasele peste umăr, ca să nu murdăresască covoarele.
La îndemnul prietenesc al lui Michel, ne-am „aşezat” (cred că se poate spune şi aşa!) la masă. Ca să nu par nepoliticos faţă de gazde, am luat o bucăţică din carnea de cămilă. Vă mai amintiţi de experienţa avută cu laptele de cămilă. Eram curios să văd cum e şi carnea. După ce văzusem ceea ce văzusem în jur, îmi era totuna. Nu mai conta! Culmea a fost că mi s-a părut destul de bună carnea aceea. Aducea a vânat. Avea un uşor damf peste care, în condiţiile date, puteai trece cu uşurinţă.
Michel, văzând „entuziasmul” meu în ale mâncării (în paranteză fie spus, trecuseră 3-4 minute şi eu tot ronţăiam la centimetrul cub de cămilă luat de pe tavă), ce şi-o fi zis: „Acu-i acu’!”. A chemat un servitor (atenţie – nu am spus ospătar!) şi i-a spus ceva în arabă. După câteva secunde a venit omul respectiv cu o furculiţă, pentru că Michel îşi dăduse seama că nu prea mă descurcam cu mâna originală. Mai ales cu orezul. Michel a precizat că este o furculiţă din argint aurit, dintr-un set primit de către maică-sa cu mulţi ani în urmă. Se vedea.
În sfârşit, am mai servit şi noi nişte ceai, cafea, pepsi după care s-a strâns masa. Vorba vine. Michel mi-a zis:
-Acum începe muzica. Şi va începe şi dansul.
Eram curios. Neam de neamul meu de la Burebista-ncoace, nu mai fusese la o nuntă la arabi bogaţi. Nici la ăia săraci! M-am uitat în jur. Nu era niciun lăutar. În mijlocul arenei, erau deja instalate două microfoane. Cam la 4-5 metri unul de celălalt. Între timp s-au constituit două grupuri de bărbaţi de toate vârstele (dintre cei aflaţi la petrecere). Fiecare grup avea un şef. Şefii erau la microfoane. Ceilalţi membri ai cetei, aliniaţi în spatele lor. Unul din şefi cânta ceva, cam aşa ca o strofă, iar ceilalţi repetau ce a zis şeful (parcă pentru a-i convinge pe cei din echipa adversă!). Dansul celor ce cântau era mai degrabă un legănat spre stânga sau dreapta. (Dansul fetelor de la Căpâlna era vioi foc, faţă de dansul arabilor!). După ce termina primul grup, dădeau răspuns cei din celălalt grup. Cele două grupuri au dialogat timp de vreo oră. Michel mi-a spus că erau vechi cântece arabe de petrecere. L-am crezut, pentru că prea erau serioşi toţi nuntaşii…
În acest timp, au mai fost tăiate nişte oi, plus cămila number 2. Apoi am mai mâncat de vreo două ori. S-a mai cântat, s-a mai dansat, în stilul mai sus arătat. Pe la 4 dimineaţa am plecat şi noi pe la casele noastre. Obosiţi, dar treji!
Eu n-am reuşit niciodată să mă îmbăt numai din răcoritoare!

(Va urma)
scris de

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

One Response to “Observator militar ONU în deşert (IV) – La nunta”

  1. Pashan says:

    Foarte frumos, in special cu camilele