Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (V) – Nisip, nisip, nisip…

furtuna de nisip.foto descopera

“OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT” continuă cu episodul “Nisip, nisip, nisip…”

Unele dintre cele mai neplăcute situaţii erau generate de furtunile de nisip. Am avut „şansa” să mă prindă furtuna de nisip, atât când eram în patrulă cu maşina prin deşert, cât şi în patrula aeriană cu elicopterul sau cu avionul lui Dietmar, elveţianul despre care am mai vorbit.

Vântul fierbinte se isca brusc, din senin, antrenând o mare cantitate de nisip foarte fin, pe care o ducea de-colo-colo. Venea pur şi simplu ca un perete de nisip, iar particulele acelea mici, mici, mici îţi intrau şi-n… peste tot… Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic, doar vuietul sau şuieratul vântului care răscolea şi amesteca nisipul, în tot felul. Nu mai era nimic în jur decât nisip, nisip, nisip. Venea ca un tăvălug, care mătura totul în cale.

Aţi văzut ce senzaţie neplăcută aveţi atunci când, din greşeală, îndreptaţi jetul fierbinte al feonului către faţă!? Ei bine, la aceasta mai adăugaţi şi nisip fin, din belşug, şi închipuiţi-vă rezultatul. Cam aşa era!

Fuseserăm instruiţi ca, în astfel de situaţii, să ne oprim şi, dacă nu avem unde să ne adăpostim după vreo clădire, vreun parapete, vreun dâmb, vreo dună ori vreun alt „obstacol”, să oprim deplasarea, să întoarcem maşina cu spatele către direcţia de deplasare a imensului nor de nisip, să nu oprim motorul, să pregătim gradenele de lemn şi lopeţile pe care le aveam tot timpul cu noi, şi din când în când, dacă putem şi dacă avem curaj(!), să ieşim din maşină şi să săpăm pe lângă roţile acesteia, pentru a ne fi mai uşor să ieşim din „parcarea” forţată, când s-o potoli dihonia.

Atunci când ieşeam afară din maşină, aveam grijă să înlăturăm nisipul şi din ţeava de eşapament. Riscam fie să ne asfixiem în maşină, fie să ni se oprească motorul. În maşină nu prea aveai ce face. Maşina se balansa mai tare decât un vapor pe o mare în furtună. Ne uitam unul la altul şi zâmbeam tâmp. După o furtună din astea m-am apucat şi am citit Biblia, pe care mi-o adusesem din ţară, când fusesem în concediu, dar pe care o uitasem pe masă, la mine în cameră, în deşert. Te învaţă multe deşertul!

După furtună, urma calvarul scoaterii maşinii din „veşmântul” de nisip şi deplasarea către bază. Fireşte, „mai lungă ne părea calea” la întors în bază, deoarece, de foarte multe ori, ne opream să înlăturăm grămezile de nisip care ne blocau drumul. În afara drumului marcat de jaloane nu puteam ieşi, pentru că zona nu fusese deminată şi dădeam de alt bucluc! De multe ori, de-a lungul drumului, unele jaloane abia se mai zăreau! Nici în şcoala militară nu am muncit la săpat tranşee şi nici la mama acasă nu am săpat la pus brazde, aşa cum am săpat în deşert, după furtunile de nisip, să ajungem înapoi în bază! Şi ce fericiţi eram când, odată ajunşi în bază, după o astfel de experienţă, ne delectam cu câte o bere rece! Ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!

Într-o zi, zburam cu elicopterul pe deasupra zonei demilitarizate, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări când, am văzut undeva în dreapta noastră, la câteva sute de metri cum, năvalnic venea spre noi peretele de nisip. Colegul meu de patrulă, abia îl întrebase pe pilot de ce se zgâlţie aşa elicopterul. Nu era o senzaţie prea plăcută. Iniţial am crezut că este iar vorba de vreo ghiduşie a pilotului, dar acesta ne-a arătat spre dreapta şi am priceput singuri răspunsul.

Din fericire, eram în apropierea unei baze de-a noastră, am luat legătura prin staţia radio cu ofiţerul de serviciu din acea bază şi i-am cerut permisiunea să aterizăm de urgenţă acolo (fiecare bază avea un loc propriu pentru aterizarea elicopterelor) şi l-am rugat să ne deschidă porţile, să ne adăpostim. Ajuns la câţiva metri de locul de aterizare, la 1-2 metri înălţime, împreună cu colegul am sărit din elicopter pe nisipul fierbinte şi ne-am culcat pe burtă, iar elicopterul a aterizat pe locul cimentat. După ce elicea s-a oprit din rotaţie, împreună cu pilotul şi cu colegii din baza care ne primise, am ancorat elicopterul cu tot ce am avut la îndemână, pentru a nu fi smuls de vântul furtunii.

Am plecat de acolo, după vreo patru ore, timp în care gazdele noastre, tot observatori militari, s-au dovedit foarte ospitaliere… Pilotul a primit o sticlă la pachet. Să se bucure şi el de viaţă.

Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!

(Va urma)

scris de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.