Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Împăcare cu propriul trecut

ceasornice vechi.adevarul.ro

Pentru că e încă sărbătoare, InfoMondo Militar vă propune, spre delectare, o lectură plăcută!

Locuiesc în Europa, cartierul România, strada Speranţei. La etaj. “În viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor”, dar “oficial îmi merge bine”… A venit Toamna în viaţa mea. De ce n-o fi vrut să mai întârzie?!… Şi-a aşternut voalul de brumă şi a strănutat fără să pună mâna la gură…! Cred că de data asta a exagerat cu parfumul de frunze veştejite şi fructe coapte. Sezonul ăsta am început să port gri-ul norilor pe la tâmple, şi roşul merelor coapte, nuanţe de verde… Ce-a fost verde s-a uscat… „Lasă-mi Toamnă, pomii verzi!” Puţin a mai rămas încă negustat de vânt şi ploaie. Elegantă, „Toamna vieţii” păşeşte fără teamă, fără să se uite în urmă şi nu contează că de mantia-i s-au agăţat şi au rămas acolo, undeva, şcoala, liceul militar şi academia, familia lărgită în care, de curând, au apărut nepoţii, şi nişte haine care se tot lărgesc (multe din ele care nu mai pot fi folosite!)…hmm… Adeseori m-am gândit că nu e bine să-ţi laşi timp să rămâi cu propriile tale probleme.  Este o cursă pe care mulţi o desfăşoară, uneori toată viaţa. Unde mergi aşa de mândră, Toamnă?!
E o zi aiurea azi, nu ştiu de ce, dar parcă de dimineaţă m-am trezit cu stângul. Cum să te aperi de o asemenea agresiune zilnică!? Lumea în care trăim (citiţi România) prin ceea ce este, adică ceea ce fac din ea oamenii care o locuiesc, mă cam îmbolnăveşte. Fizic am o senzaţie de strângere în stomac şi de slăbiciune în mâini, de câte ori văd, aud, citesc, câte o porcărie nouă. Fiind eu cam „înţelegător de suflete”, încerc să descifrez la mine şi la cei cu care mă întâlnesc, mecanismele de apărare. Avem, har Domnului, destule!


Prima întrebare pe care mi-o pun este: de ce naiba mă afectează toate aceste treburi? În fond, eu, personal, nu am probleme deosebite. Pot reclama cel mult mici disconforturi. Îmi vine să spun că poate mor…..”de grija altuia”. Cred că e şi asta, dar mai cred ceva: fiecare porcărie o resimt ca fiind un atac la persoana mea. Când îşi bat joc de ţara asta, mă batjocoresc şi pe mine. E îngrozitor să vezi cum ceva drag şi important pentru tine este călcat în picioare şi tu să nu poţi face mai nimic. Eu mă definesc, ca om, ca persoană ca fiind român, cetăţean al Europei. Ce să faci!? Să mai înjuri pe ici pe colo, să te faci că plouă, sau să zici că dracul nu e aşa de negru!? De fapt, mă copleşeşte propria mea neputinţă şi asta e foarte greu de acceptat.
Hai să nu mai fim aşa de pesimişti, că nu ajută la nimic! Prea ne văităm şi ne credem ultimele “găini” de pe planetă! Este ok să nu te împotmoleşti în ceea ce nu poţi schimba. Dar, din când în când, cred că trebuie  să nu-ţi mai vinzi gogoşi singur, să accepţi pumnul anilor vieţii direct in figură, să vezi că, cu toate astea şi chiar împotriva lor, e un exerciţiu de normalitate. În rest putem să “gândim pozitiv”, cât ne lasă intelectul.
Pe la sfârşitul anilor ’50 m-am ivit pe lume în apele adânci ale universului românesc, fiind eu tot mai uimit de diversitatea caracterelor, de profunzimea situaţiilor. Drumul vieţii mele a fost mai mereu în lucru. Vorba vine, că lucru propriu-zis, mai puţin. Am mers pe străvechea mea autostradă (pe care adeseori, ironic, am numit-o şi “autostrada vieţii”), adică acea şosea puţin mai lată decât uliţa copilăriei mele. Un drum an de an reparat, an de an recontractat, mereu redeschis şi tot de atâtea ori cam neterminat. Un drum ca o promisiune majoră făcută mie însumi, ca într-o campanie electorală personală, în care îmi stabileam obiective şi priorităţi importante.
Când eram fecior la mama, tânăr şi ferice şi-i făceam o curte asiduă viitoarei mele soţii, ea, uitându-se lung şi galeş la mine, (cam prea lung…), mi-a zis:
– Ştii că semeni cu Alain Delon!?
Eu auzisem că Alain Delon nu fusese la mine la batalion, că doar nici eu nu eram Napoleon. Buimac, dar şi puţin umflat în plămâni (nu ca acum în burtă!), încercând să parez sau să previn noi comparaţii care, nu că nu mi-ar fi plăcut, dar atunci, aveam treburi mai importante de rezolvat, deh ca tinerii, i-am răspuns:
– Mulţumesc, dar poate că e vorba de Alain Delon în dizgraţie! Cred că doar la cojoace semănăm. (Pe atunci erau la modă cojoacele “Alain Delon”).
Era într-o marţi seara, primăvara, pe la şase şi ceva, în 1981. Atunci am avut privirea aceea “a la Alain Delon”. Mi-au spus-o mai mulţi. Apoi n-a mai sesizat nimeni asemănarea. Sau poate că s-a terminat. Se întâmplă şi aşa. O, tempora!
Nu poţi să semeni în totalitate cu cineva. Cu unii semeni la faţă, la păr, cu alţii la căutătură sau poate la prostie. Nu mi-a zis însă nimeni c-aş semăna la minte cu Einstein, ori cu Eminescu sau cu Ion Cristoiu. Nu m-a pândit acest pericol. Când eram la şcoala militară la Sibiu, cel mai des mi s-a spus că semăn cu nişte saşi plecaţi în Germania, ale căror figuri probabil le amintea oamenilor ceva. N-am avut curaj să discut cu tatăl meu despre o aşa asemănare…
Cred că fiecare dintre noi semănăm câteodată cu cineva. Dar eu am dorit dintotdeauna să semăn numai cu mine însumi şi în ultimii ani cred că am cam reuşit. Nu în totalitate; în mare parte. Mă străduiesc să am relaţii bune cu Dumnezeu. Uneori mai şi greşesc… Iubeşte-mă, cu lipsuri, Doamne! Am şi eu păcatele mele. Încerc şi eu să mai dreg busuiocul pe ici, pe colo şi să mai fac şi lucruri bune. Uneori îmi iese. Alteori, nu.
Câteodată nu mă recunosc nici eu, mai ales când fac prostioare, ori atunci când mă găseşte viaţa în momente mai dificile. Am citit undeva, nu mai ştiu unde: “am zile când semăn cu tot poporul român”. (Mi-a plăcut expresia, dar nu am reţinut autorul. Scuze!) Pe bune, sunt optimist sau fatalist, sunt îndărătnic sau ironic. Adică un vărsător, de parcă am fi un popor de vărsători!
Uneori nu mă înţeleg cu întreaga mea fiinţă. Nu mă plac, mi-aş raporta direct şi personal toate defectele la “factorii” de conducere, la “factorii” de decizie, la factorul poştal, la preşedintele blocului, să se mai ocupe şi ei de ele. Sunt zile în care nu-mi place deloc ce văd dimineaţa în oglindă. “Mă şi mir că în înfăţişarea mea nu văd mai nimic maiestuos” care să amintească de Mircea cel Bătrân, ori Ştefan cel Mare, sau de Mihai Viteazul alergând cu barda-n mână după turci. (Chestia asta am reţinut-o dintr-un ziar!) La câţi nervi am câteodată, mai-mai că m-aş gândi la Vlad Ţepeş, dacă ţepele nu le-aş lua, de regulă, tot eu…
Interesant este că în vacanţele de vară când reveneam în sat de la liceul militar, mă oprea câte o babă, după ce le dădeam câte un “Bună ziua”, ca la armată, de speriam curcile din curţile oamenilor, şi-mi spunea că semăn tot mai mult cu bunicul meu din partea mamei, acela care a fost luat prizonier la Cotul Donului şi şi-a găsit obştescul sfârşit într-un lagăr din Siberia, la câţiva ani după ce războiul se terminase:
– Tu trebuie să fii Dorel al lu’Fiţa a lu’Miţa a lu’Niculae al lu’Gheorghe al lu’Nae Mihăiloiu, că tare mai semeni cu el!
Eu eram.
Mai mereu am făcut ce am vrut, încercând să mă mişc în ritm cu viaţa. Soţia şi fiica m-au înţeles (poate uneori mai greu), dar întotdeauna m-au susţinut. Am şi moştenit de la părinţi o chestie cu dus-întors: ideea de verticalitate, în care mult timp am şi crezut, pentru că aşa am fost educat în familie, dar şi în cei peste 30 de ani petrecuţi în Armată. Poate că şi de aceea am fost uneori de o naivitate dezarmantă, sau cum îmi spunea soţia: „Eşti prost de bun!”
Îmi aduc aminte că, la începutul clasei a IX-a, mergând eu cu tatăl meu către Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, unde dânsul trebuia să semneze contractul meu cu Armata (aşa era regula pentru cei care reuşeau la acest gen de liceu!) am fost oarecum surprins de dorinţa tatălui meu de a discuta cu mine. De regulă, tata fiind foarte ocupat cu serviciul nu prea avea timp să stea de vorbă cu mine. Şi ce mult îmi doream! Dar, atunci, în compartimentul din trenul personal dintre Târgovişte şi Ploieşti, avea loc o discuţie istorică şi nesperată între tată şi fiu, de parcă erau reeditate învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie! Mi-a zis tata, om care din motive medicale nu făcuse armata (aveam să fac eu pentru tot neamul!):
-Dorele, tată, ai grijă acolo printre oamenii aceia, vezi cum te comporţi. Ai grijă cum închizi uşa, ca s-o mai poţi deschide şi a doua oară!
Bine, bine, tata mi-a spus mai multe, dar pe-asta cu uşa am reţinut-o şi am aplicat-o ad literam! Trebuie să vă spun că vreo două luni de zile, în liceul militar eram foarte atent, (exasperant de atent!) la modul cum deschideam sau închideam vreo uşă! La propriu! Mai târziu viaţa şi activitatea printre militari m-au obligat să înţeleg şi sensul figurat al expresiei! Uneori însă era cam târziu…
Dacă iau ca reper oamenii pe care-i văd la televizor şi spun că au fost promotorii ideii şi atitudinii de verticalitate, atunci eu cred că înainte de 1989 am cam fost… cocoşat. Eu nu vorbesc de alţii cum au fost. Nu e treaba mea şi cred că nu eu sunt cel care dă sau trebuie să dea verdicte. Îmi făceam şi eu, ca mulţi alţi colegi veniţi de la ţară, un loc într-o lume atât de stranie şi de falsă, o societate „mutilateral dezvoltată”. Nu am avut pretenţia că am fost un tip revoluţionar, ci unul care, trăind în mediul cazon, am încercat să mă mişc uşor, dincolo de chingile cazone, dar fără a deranja pe alţii.
E o problemă şi cu trecutul ăsta. O problemă la nivel individual şi nu numai. Ca tot omul, mai am şi eu, din când în când, câte o dilemă. Fireşte, nu am multe detalii despre istoria noastră contemporană. Nu câte mi-aş dori. Cu toate acestea, eu cred că avem o istorie spumoasă, în faţa căreia cronicile bizantine pălesc. De invidie. Cartea  pe care încerc să o scriu este o înşiruire de poveşti fără fiţe, fără mofturi sau greţuri, în care autorul nu vrea să spună nimic altceva decât că s-a cam săturat de felul îmbătrânit de a ne spune istoria într-o vreme în care ne luăm în serios cu prea multă… seriozitate… Istoria este o poveste care, deci, trebuie povestită. Uneori îmi spun că e o carte prea “românească”. De fapt, nu-mi bat joc de istoria naţională (cum aş putea-o face?!), ci, ca să folosesc un clişeu, “mă despart de trecut râzând”. Da, dar cu tandreţe.
Aud pe unii pe la diverse emisiuni tv cum că, toată ţara asta, acum, trebuie să se împace cu noile condiţii, sau să-şi înghită trecutul recent. Adică, ori faci ceva ca să te înţelegi de unde vii, ori dacă nu vei încerca şi nu te vei înţelege şi supune, vei fi considerat că „ai bube pe faţă”… Ce să spun!!?? Te îmbolnăveşti de pistrui! Sună optimist, nu!?
Au fost şi momente în ultimii ani, înainte e a trece în rezervă, în care am fost gata-gata să iau hotărârea să cobor din „trenul militar” în care, în copilărie, la 14 ani, m-am urcat cu atâtea şi atâtea speranţe. Am avut, de asemenea, situaţii în care am coborât şi în „halte” mai mici, doar pentru că în acele vremuri era singurul tren care trecea pe acolo. M-am străduit ceva timp să urc din nou în tren, fără regrete mari, fără patimi, fără a privi înapoi cu mânie. Am regretat cindva în ultimii ani la plecare, totuşi, prietenii pe care viaţa mi i-a oferit în domeniul finanţelor militare, loc în care vrând-nevrând am lucrat temporar. Dar nu şi domeniul de activitate, pentru că am simţit că nu avem nimic în comun, nu suntem compatibili. Vorba-ceea „deşi îmi vorbeşti pe înţeles, eu nu te pot pricepe!” Sincer să fiu, nu am nimic în comun cu cifrele, dar ele nu-mi spun nimic. La calculele, mie îmi dădea mereu cu zecimale… Când vedeam cearceafurile acelea cu cifre alergând bezmetice de colo-colo pe coloane şi rânduri, parcă eram ca şi taurul din arenă în faţa pânzei roşii a toreadorului… Aveam aceeaşi „paşnică” atitudine… Abia atunci înţelegeam şi eu de ce animalul acela nevinovat se enerva brusc!
Şi totuşi, ceva bun a avut şi exilul, surghiunul meu acolo: m-a ajutat să-mi redescopăr familia! Greşeam atunci când stăteam la birou cu orele, renunţând la clipele din familie, la întâlnirile cu prietenii. Dar şi mai mult greşeam atunci când nu mai aveam timp, nici măcar odată pe săptămână, pentru un film, un teatru, un grătar sau o plimbare în parc. Când nu mai ai deloc viaţă personală, deja ai „murit”. Poţi avea bani cu sacul, dacă nu ai timp să trăieşti lângă cei dragi, eşti cel mai sărac om de pe pământ. Sper însă că am realizat la timp că viaţa şi familia sunt singurele lucruri care contează. Viaţa noastră şi a celor dragi nouă şi cărora chiar le pasă de noi.
M-am urcat din mers, fie şi în ultimul vagon, din nou la relaţii militare internaţionale, dar care va fi, sper, un vagon temporar în trenul meu european. Pentru aşa ceva m-am pregătit în ultimii 16 ani. Sunt un vărsător şi chiar cred că soarele va răsări şi pe strada mea! Cam patetic, nu!? Dar, chiar nutresc această speranţă!
Mereu am vrut o slujbă, un loc de muncă unde să merg cu plăcere, indiferent de cât de greu îmi este, să ştiu ce am de făcut, dar şi să ştiu să fac, să fiu un profesionist în domeniu (dacă vorbele acestea nu vi se par cam exagerate). Nu am vrut doar un loc de unde să aduc un salariu acasă.
Am avut diverse stări. Ba am fost extrem de critic referitor la toată lumea şi la mine, ba am încercat să înţeleg perioada prin care treceam şi lumea pe care o întâlneam. Sunt într-un proces de împăcare cu propriul trecut, pe care uneori l-am înjurat rău, rău de tot şi fără să mă repet. Şi atunci, în semn de omagiu şi admiraţie, m-am decis să-l parodiez. Uneori am fost supărat pe lume, pe structuri şi instituţii, pe oamenii din jur, pentru că m-am simţit minţit ori trădat. De fapt, sentimentul „trădării prieteneşti” m-a durut cel mai mult, nu „haltele” mai mici!
Când m-am trezit, sau am fost trezit la realitate, mi-am dat seama că am pierdut mult timp şi că n-am ştiut şi n-am prea înţeles mai nimic din spiritul mioritic şi că am fost trimis, involuntar sau nu, într-o direcţie greşită.
Am descoperit în trecutul meu lucruri interesante, dar şi mediocre. Probabil că la fel e la toată lumea! Numai că puţini sunt aceia care o recunosc. Mi-am dat seama cu oarecare dificultate că, pe cheiurile Dâmboviţei este aşa de uşor să ratezi un obiectiv, să uiţi de ambiţii, s-o laşi mai moale, să te duci uşor-uşor în jos. Este nevoie de o luptă surdă care trebuie zilnic dusă, individual. Dar, aşa cum îmi spunea odată Sorin, fostul meu şef de birou, citând un clasic rus, „bucuria o împărtăşeşti uşor cu prietenii. Necazurile ori durerea le suporţi, de regulă, singur!”
Cam ăsta sunt eu!

– Povestire de Dorel Pietrăreanu -

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

15 Responses to “Împăcare cu propriul trecut”

  1. Ica St.O. Victor says:

    Cata dreptate ai colega! Cam asa cred ca gandim, mai toti “fostii activi”, numai ca, tu stii foarte bine, sa exprimi asta! Frumos, usor nostalgic, poate, dar ADEVARAT.S-auzim numai de bine!

  2. esoel says:

    Citind,am fost convins in final ca Dorel are talent de povestitor dar si de “subtil analist” al starilor si trairilor noastre militare .Ii doresc sa continuie sa scrie si sa depaseasca inerentele precautii,ezitari,stangacii din cartea (beletristica) de debut “Amurgul coloneilor”(de altfel frumoasa si reusita exact din acest motiv,pentru ca are inocenta debutului).Am remarcat cu placere ca s-a departat de patimi trecatoare legate de unele dezamagiri si neimpliniri si s-a focusat pe adevaratele valori si frumuseti ale vietii atat de trecatore si totusi atat de darnica noua .Tonusul este cel asteptat de mult de la unul ca el (cunoscandu-l mai din sc. mil.) si poate fi si mai tonic daca se impaca definitiv cu trecutul(uneori cocosat,cum bine spune).
    Eu am fost emotionat de scriere si astept cartea !
    Numai de bine si succes !

  3. Vasile Teodorescu says:

    Felicitari, domnule colonel Dorel Pietrareanu.
    Ma regasesc in multe din ipostazele povestirii dumneavoastra.
    Chiar aveti talent.
    Va doresc suces si asteptam cartea.
    Cu stima, col rz Vasile Teodorescu

  4. inca activ says:

    Stiti ce imi place asa de mult in acest- hai sa-i spunem- fragment? Faptul ca ma regasesc si sunt convins ca se regasesc foarte multi colegi!
    Stau si ma gandesc acum, dupa mai bine de 25 de ani de cariera militara…a fost bine sau rau ca am facut acest pas spre o meserie, un job de acest fel?? Ar fi fost mai bine o cariera “civila”?…..fara stres, fara restrictii, fara dead-line-uri, fara amenintari, fara ….fara….
    Nu!…sunt convins ca as fi ales aceeasi meserie …si ieri, si azi…si maine…dar, as fi vrut ca si in trecut, prezent sau viitor sa fi avut, sa am conducatori si lideri “verticali”…profesionisti si dedicati meseriei pe care si eu, si ei, au ales-o!!!!
    Cine poate masura devotamentul, onestitea, patriotismul sau chiar si nationalismul decat cei cu care am lucrat, colaborat, indurat!
    De aceea, de multe ori, citesc si ma gandesc la comentariile postate de fosti, actuali si poate viitori colaboratori, colegi sau chiar prieteni…Stau si ma intreb…au fost oare colegi cu mine, sunt inca colegi cu mine sau sunt doar niste prefacuti, profitori sau si mai rau, oportunisti?????
    Inseamna ca eu, vesnicul visator, actual si viitor fost militar de cariera – asistat – sunt un rebut…o piesa ce s-a vrut folositoare si care, din pacate, nu si-a dovedid utilitatea!
    De aceea NU MAI CRED IN DEMOCRATIE! Nu mai cred in promovarea valorilor, nu mai cred in viitor!!!
    Am totusi, inca, onoarea sa va salut!!!!!

  5. Stelian P. says:

    inca activ
    Imi permiti o intrebare ?
    Daca nu crezi in democratie in ce crezi, in dictatura ? A cui ?

  6. ciprian says:

    @ Stelica
    Ai reusit sa iti revii din consumul excesiv? Vad ca te-ai trezit. Eu … de exemplu …. cred in dictatura GAZ-ului. Acolo ai la dispozitie tot ce vrei. Porcul, legumele … si militarii in termen pentru diferite munci. Ce zici? Cred bine?

  7. inca activ says:

    Domnule Stelian P.
    V-am ramas dator cu un raspuns la intrebarea pe ca mi-ati pus-o.
    Nu mai cred in democratie pentru ca, asa cum s-a demonstrat mai ales in ultimul timp – de altfel si Platon a afirmat acest lucru – democraţia este copilul oligarhiei. Democraţia degenerează în tiranie şi societatea devine un haos total în care nu există nicio regulă, nicio prioritate şi nicio lege. Cine este mai puternic conduce şi face ce-i place.
    Tragedia este ca nimeni nu este capabil sa elimine un tiran de la putere, deoarece nicio lege nu este respectata.

  8. Stelian P. says:

    inca activ
    Si care este alternativa mai buna la aceasta democratie ?

  9. Inca activ says:

    Cu siguranta nu acest tip de democratie…mai degeaba as inclina catre , hai sa-i spunem, o democratie deliberativa limitata, in care, accentul sa se puna pe solutiile alternative, tinandu-se cont si de posibilele solutiile oferite de opozanti. Asta nu inseamna ca orice alta alternativa poate fi considerata solutia ideala…dar, de dragul ” democratiei”, orice solutie viabila, cu efect imediat sau viitor, trebuie analizata si luata in considerare. Nu forma de organizare este importanta ci, modul cum ea este aplicata, in folosul societatii.

  10. JVEK G. says:

    @INCA ACTIV-Omule ai atata dreptate in tot ceea ce spui.!! PS.un sfat:incearca sa nu te chinuiesti singur,au grija altii. Incheie-ti cariera cu bine(atunci cand vine timpul) si apoi vei mai vedea . Un fost activ!

  11. Stelian P. says:

    Inca activ
    Orice varianta este posibila intr-o democratie. Important este ca beneficiarii ei sa-si spuna parerea (asa cum facem noi aici, dar mai ales LA VOT)
    Iti doresc succes in cariera si Sarbatori fericite.

  12. akord75 says:

    @inca activ
    “Viata e o lupta,deci te lupta!!”
    succes in cariera si “PASTE FERICIT!”

  13. MOTANUL INCALTAT says:

    FELICITARI ,AVETI VOCATIE DE SCRIITOR!!!!
    PE CAND URMATOAREA CARTE????
    PASTE FERICIT!

  14. Inca activ says:

    Sarbatori fericite tuturor!!!!! Pensie lung si din ce in ce mai mare!!!!

  15. TOPGUN says:

    SARBATORI FERICITE!!!!!!!

    PENSIE LUNGA ,LUNGA……MARE????? ESTE RELATIVA , DACA RAMAN ASTIA LA PUTERE,OR SA NI SE LUNGEASCA URECHILE PANA II VEDEM PLECATI!!!!!!!