Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI) – Scorpioni, cobre şi alte lighioane -

Aşa cum v-am promis cu o zi în urmă,azi difuzăm ultima parte din episodul  “Scorpioni, cobre şi alte lighioane”.

Mi-a fost întotdeauna frică de şerpi. Am omorât şerpi (cobre galbene), dar numai cu maşina. Mi-a fost mereu teamă de momentul saltului cobrei. Luis m-a învăţat cum se omoară şerpii cu maşina. Ştia şi făcea asta la el în ţară, în Venezuela, la ferma pe care o avea în apropiere de Caracas.

Când întâlneam o cobră în drumul nostru, opream maşina la 3-4 metri. Puneam maneta în viteza întâi, acceleram motorul la maxim, călcând ambreiajul, iar în momentul în care vedeam cobra că a mişcat puţin capul spre stînga sau spre dreapta (deci nu era pregătită atunci să sară!) eliberam imediat ambreiajul, maşina pornind în trombă spre şarpele derutat de zgomot! Ne rugam, şi eu şi Luis, ca şarpele cobra să nu aibă totuşi răgazul să facă saltul, să atace. Cobra galbenă, când atacă, face un salt de 1-2 metri!

Am scăpat cu faţa curată de fiecare dată (Luis avea şcoală în el!…), cobra fiind izbită de masca maşinii şi strivită de roţi. Dar ce teamă ne era! Transpiram total dacă nu vedeam în oglinda retrovizoare corpul strivit al cobrei. Exista riscul să se agaţe pe dedesubtul maşinii şi să ne strice ordinea de zi, strecurându-se aşa ameţită în interiorul maşinii… Localnicii ne-au povestit de astfel de întâmplări deloc plăcute!

Era prin luna iunie’93. Într-o seară, la masa comună, Geir – norvegianul – ne-a spus că vrea să se apuce de jogging şi că s-ar bucura dacă ar mai veni şi alţii. Să alergăm aşa de nebuni în deşert! Alergatul mai treacă-meargă, dar să te trezeşti pe la patru şi jumătate dimineaţa… De ce la ora aceea? Pentru că atunci era mai răcoare, fiind doar 38-40°C!!! Apoi, deşertul devenea cuptor.
Ce mi-am zis? Nu contează o experienţă în plus.
Aşa că a doua zi, dis-de-morning, cine era în curte echipat regulamentar: slip, ciorapi şi bocanci!? Eu şi Geir! Am bătut pe la uşile celorlalte camere. Nimic! Ba, unii colegi ne-au trimis elegant… către alte azimuturi! Trebuie să spun că jur-împrejur, pe o rază de 10-15 km nu era nimeni. Nici o casă, nici o aşezare. Doar noi, scorpionii, cobrele galbene, vulturii, vulpile şi insectele băştinaşe.
Am plecat noi alergând voios pe drumul fără nume, prin deşert, având grijă să nu trecem de jaloane, ca să nu călcăm pe vreo mină încă neexplodată. Ne-am dus cam mult! La întoarcere spre bază mai alergam, mai mergeam la pas că, deh, e greu să alergi pe nisip. Geir, mai rezistent, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, mai se oprea, mai vorbeam. Ca oameni prin deşert, fără griji şi fără alte procupări majore. Ca la 5 dimineaţa! Cum mergeam aşa, agale, de teamă să nu ne prindă radarul, am băgat de seamă că nu suntem singuri în peisajul mirific al deşertului. Undeva, în dreapta la vreo 8-10 metri, o cobră galbenă ne monitoriza în linişte, zâmbind a râde… Corpul grosuţ îi era întins pe nisip şi doar capul şi “gâtul” erau ridicate scrutând priveliştea (sau prada!) neaşteptată ce i se oferea.
Cu toată sinceritatea vă spun că în momentul acela nu am avut nici curajul lui Făt-Frumos, nici al Zmeului şi am strigat cât am putut de tare – dar în limba română:
-Şarpele!!!!!!!!!!!!!!!

Şi am luat-o la fugă. Săracul Geir, fireşte că nu a priceput ce am zis, dar strigătul meu dacic de luptă (sau de fugă, cine mai ştie!?) a fost foarte convingător şi omul a bănuit că nu am prins aşa deodată şi fără nicio explicaţie puteri miraculoase de nici Bănel, “Săgeata Carpaţilor”, pe extrema dreaptă nu m-ar fi întrecut în cursa vieţii şi a morţii! Apucat cam fără veste, Geir s-a ţinut ca scaiul de mine! Ne-am oprit direct în bucătărie unde, după ce-am închis uşa, ne-am dus la fereastră să vedem dacă nu avem companie… Abia atunci, răsuflând cu greu şi deschizând câte o cutie cu bere rece i-am spus de ce o luasem la fugă ca un apucat. A priceput repede că era băiat isteţ şi nu a mai cerut detalii. Atunci nu ştiam despre verticalizarea jocului, dar noi deja îl verticalizasem! Şi încă cum!

Cert este că a fost prima şi ultima zi de jogging în deşert! Cel puţin în ceea ce mă priveşte!

Trebuie să recunosc faptul că şi după reîntoarcerea acasă, din Misiune, timp de 2-3 luni am cam avut coşmar nopţile din cauza şerpilor, a cobrelor galbene! Soţia chiar îmi recomanda să merg la un medic. Adevărul e că de scorpioni nu mi-a fost teamă. De şerpi, de mic copil mi-a fost şi teamă şi silă, ori ceva de genul acesta.

Oricum, nu prea suport să văd şerpi nici la grădina zoologică!

(Va urma)

scris de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.