Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI) – Scorpioni, cobre şi alte lighioane -

E week-end. E frig şi prin urmare, suntem nevoiţi să stăm mai mult prin casă. Aşa că, o lectură “la gura sobei” nu strică. Azi, prima parte din episodul “Scorpioni, cobre şi alte lighioane”. Mâine, continuarea.

Probabil că aţi rămas surprinşi de faptul că ţin minte nişte date din calendar. Nu mi-am propus să le ţin minte! Explicaţia probabilă ar fi că acestea reprezintă nişte repere importante dintr-o experienţă unică, fantastică în viaţa mea, experienţă  atât în plan personal, cât şi profesional. Şi ar mai fi ceva! Acolo,  în deşert, cu timpul, nu mai vorbeai de zile: luni, miercuri sau duminică. Aproape că dispăreau aceste noţiuni: discutam despre “în data de…”, sau “în data de…”.

Duminica sau sâmbăta erau zile ca oricare alta, pentru că noi lucram în deşert după un alt program. Zilele libere erau, în înţelesul normal, doar acelea în care eram trimişi în Kuwait City la recuperare.

Baza noastră din sectorul “Nord” era oarecum mai avantajată faţă de altele, în sensul că nu eram aşa departe de localităţi, iar deşertul nu începea chiar din curtea noastră. Altfel spus, nu era aşa mare densitate de scorpioni sau de şerpi, aşa cum era în alte baze aflate în plin deşert. La una din acele baze aveam să lucrez şi eu, aproape 7 luni de zile!!!…

Aşa se face că primul scorpion negru l-am văzut la noi în bază, pe data de 4 august 1992 (ziua soţiei mele, Sonia) şi l-am ţinut în mână (pentru luare aminte!). Randy, ofiţerul american, a fost cel care a omorât acel scorpion. Câteva zile mai târziu, tot în curtea bazei noastre, Erdal – colegul turc – a omorât un şarpe. O cobră galbenă.

Au mai fost şi alţi scorpioni şi alţi şerpi omorâţi acolo în bază, ori în drumurile noastre prin deşert. Dar aceştia au fost primii, iar faptul ca atare, m-a impresionat! Era prima dată când vedeam pe viu scorpioni şi cobre galbene. Şi vă asigur că nu ai aceleaşi senzaţii ca atunci când le vezi la Teleenciclopedia… Mai ales că, la mine acasă la părinţi, la Vulcana-Pandele, din judeţul Dîmboviţa, tata nu avea în ogradă scorpioni, şerpi…

În zonă, în special în deşert, am văzut mulţi dromaderi, multe vulpi, şopârle, ulii şi multe, multe insecte ciudate. Am avut şansa să particip, în Kuwait, la o cursă de dromaderi. Era foarte haios să-i vezi pe călăreţi cum săltau în şei şi cum îşi îndemnau animalele să alerge! De asemenea, în deşert îmi plăcea să mă uit la puii albi de dromaderi care, şi pentru localnici, constituiau o raritate.

Prin martie ’93, timp de vreo trei zile, am avut parte de un eveniment mai puţin obişnuit: invazia fluturilor. Parcă ploua sau ningea cu fluturi. Milioane de fluturi. Aveam senzaţia că respirăm fluturi. Şi mâncarea parcă avea gust de fluturi.

Umblam prin curtea bazei, sau până ajungeam la maşini să plecăm în patrulă, dând din mâini ca apucaţii, să ne ferim de fluturi. Pe uniforme, pe mâini şi pe faţă aveam acel puf de fluturi care parcă pătrundea peste tot. Ne feream mai ales ochii.

Aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut. Veniseră de niciunde şi au plecat nicăieri!

Între timp, am fost şi eu învăţat de către colegii mei din alte ţări cum să omor atât scorpionii negri sau galbeni, cât şi cobrele galbene. Nu căscai ochii… Era ceva în genul: care pe care! Scapă cine poate. Nu sunt vorbe mari. Altfel, plăteai TVA-ul pe viaţă, plus accizele!

*

Rămânem la “sectorul scorpioni”. Cel care m-a învăţat cum să omor scorpionii era un ofiţer din Insulele Fiji. Trebuia să ataci scorpionul din spate, pentru că altfel exista riscul să te înţepe cu acul său aflat în coadă. Oricum, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aveam mereu la îndemână trusa medicală de prim ajutor, unde se aflau diferite antidoturi, precum şi seringile aferente. În acest sens, acordam o mare atenţie orelor de pregătire sanitară, unde eram instruiţi de către colegii noştri doctori de la Spitalul Militar Norvegian al Misiunii.  Făceam injecţii colegilor, prin pantalonii mozaic de uniformă, dar ne făceam injecţii şi nouă înşine. Trebuie să recunosc, că mi-a fost mult mai uşor să fac injecţie colegilor, decât mie însumi. Când îmi făceam mie, erau momente dificile, deoarece acţionam mai cu milă… Era pielea mea şi ţineam la ea, nu?

Ceea ce era greşit, pentru că acul intra încet, nu brusc sau rapid şi aveam senzaţia că pârâie tot corpul, sau toată planeta când eu băgam serul.

O singură dată am avut nevoie, în deşert, de intervenţia colegului meu de echipă. Atunci când nu-ştiu-ce insectă m-a înţepat în umăr şi în doar două-trei minute nu am mai simţit partea stângă a corpului. Colegul meu suedez a acţionat foarte repede şi mi-a făcut injecţia de rigoare. În câteva minute totul a revenit la normal.

De subliniat că, în documentele de organizare şi funcţionare a Misiunii, era clar stipulat faptul că prin curtea bazei, sau în deşert, trebuie să fii încălţat numai cu bocancii. Vă daţi seama, cam cum arătam noi în timpul liber umblînd prin curte, în slip şi în bocanci! Scene de groază!. Altfel, ONU nu îşi asuma nici un fel de răspundere pentru… pagube colaterale.

De asemenea, în deşert nu aveai voie să ieşi ori să circuli în afara jaloanelor care delimitau drumurile de zonele minate.

Erau în acea perioadă foarte multe zone în care echipele de deminări încă nu intraseră să “cureţe” locul de minele, bombele etc. neexplodate. Viaţă de deşert militarizat!

De multe ori, pentru a ne amuza (!?) ori pentru a face atmosfera mai interesantă, împreună cu colegii mei prindeam scorpionii care alergau vesel prin curtea noastră şi îi puneam să se lupte între ei: fie negrii cu negrii, fie galbenii cu negrii. Pe alţii îi şicanam, intervenind şi schimbându-le traseul. Aveam însă mereu la îndemână lopeţi, mături ori alte obiecte, pentru orice eventualitate. Nu atigeam acul scorpionului nici dacă era mort de câteva zile! Localnicii ne avertizaseră asupra acestui fapt! Paza bună… Dincolo de aceste aspecte de bravadă, sau de “sport extrem”, cu toţii eram mereu atenţi la ce se
întâmplă în spatele nostru. Pentru că pericolul real, de acolo putea să vină, atunci când aceste lighioane “simpatice”, ori şerpii se apropiau din spate.

Nu mică ne-a fost mirarea (dar numai mirarea?) când, într-o după-amiază, l-am văzut pe colegul nostru chinez că a plecat la “cules de scorpioni”. A prins vreo 15-16 bucăţi, i-a omorât, le-a înlăturat acul şi i-a pregătit ca pe şniţele, pentru masă.

Masa lui! Noi nu ne-am atins de aşa ceva, deşi el ne-a invitat… I-am mulţumit “frumos” (ori, cum ar spune Cristi, prietenul meu: “cu cel mai al dracului respect!”) şi l-am trimis la… mămiţica lui.

Era prin luna mai’93. Eu şi Luis, colegul meu din Venezuela, am fost invitaţi la cină de către Ionuţ (din Brăila) la el în bază, în deşert, undeva în apropierea graniţei comune: Irak, Kuwait şi Arabia Saudită. Cu o zi-două înainte, în zonă fusese furtună de nisip, iar Ionuţ şi colegii lui nu reuşiseră încă să cureţe de nisip peste tot în curte. Când am ajuns acolo, am observat că Ionuţ umbla în şlapi. L-am atenţionat, dar el glumind mi-a spus că după o asemenea furtună de nisip nu crede că vreun scorpion sau vreun şarpe vor îndrăzni să vină curând să-i viziteze! Ok! Erau scorpionii din tarlaua lor!!!

Pe la ora 10 seara, eram afară cu Ionuţ, la o ţigară. Eu stăteam în picioare, pe scările bucătăriei, iar Ionuţ mai jos, pe alee, în faţa mea, cam la un metru. În curtea bazei, luminile erau peste tot aprinse (tot o regulă impusă de ONU!). Ionuţ, tot în şlapi. Ca la Brăila pe faleză! Cum fumam, văd apropiindu-se zglobiu de Ionuţ un scorpion negru, cam de vreo 10 cm lungime. Probabil de aceea l-am şi văzut, pentru că era şi mare şi negru!

I-am spus lui Ionuţ să nu mişte. A înţeles despre ce era vorba şi s-a îngălbenit. Am sărit direct pe lighioană, fiind convins că nu s-a bucurat prea mult trezindu-se cu o asemenea greutate peste el. Motiv pentru care nu a mai mişcat! Rămăsese numai… ideea de scorpion!

– Mulţumesc Dorele! Hai să bem un whisky!

Era necesar. Pentru amândoi. Cred că îl meritam!!! Am turnat pe jos o picătură în memoria scorpionului care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit… Oameni suntem!
Cam atât despre scorpioni pentru că, nu-i aşa?, ce-i prea mult strică, iar ce-i puţin nu ajunge!

 

Va urma

scris de Dorel Pietrăreanu

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

Comments are closed.