Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Semnarea Acordului privind scutul antirachetă – salutată de NATO

Anders Fogh Rasmussen, foto google.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a salutat semnarea, la Washington, a Acordului privind scutul antirachetă, de către Secretarul american de Stat, Hillary Clinton, şi ministrul român de Externe, Teodor Baconschi.

“Salut semnarea Acordului prin care Statele Unite vor desfăşura elemente ale scutului antirachetă în România”, declară Secretarul general al NATO, într-un comunicat oficial postat pe site-ul Alianţei.

“Desfăşurarea acestor elemente defensive vor fi un element important al capacităţii NATO de apărare antirachetă, care a fost convenit la summitul de la Lisabona în noiembrie anul trecut”, mai afirmă Anders Fogh Rasmussen.

“Acest Acord reprezintă încă un pas esenţial în eforturile Alianţei de a se apăra împotriva ameninţărilor actuale şi emergente cu rachete balistice”, se mai arată în comunicat.

Instalarea elementelor scutului antirachetă în România va contribui în mod semnificativ la capacitatea NATO de a oferi protecţie teritoriului său european, populaţiei, în faţa ameninţării crescânde, generate de proliferarea rachetelor balistice.

Sursa: www.nato.int

Etichete: , , , ,


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

One Response to “Semnarea Acordului privind scutul antirachetă – salutată de NATO”

  1. nicu says:

    Mai este Romania un stat de drept?
    Interogaţia de mai sus nu este gratuită. Ea nu reprezintă emanaţia vreunei frustrări a politicenilor aflaţi în opoziţie, nu urmăreşte obţinerea de voturi şi nu este subordonată vreunui scop economico-financiar. Este altceva. Exprimă îngrijorarea multor mii de pensionari militari care, în mod democratic, se judecă cu Curtea Constituţională a României şi care sunt acuzaţi dur de către această instituţie pe motiv că acţiunea lor este, citez: „ un abuz de drept incalificabil şi denotă intenţia evidentă a reclamanţilor de a aglomera inutil activitatea instanţelor de judecată cu scopul probabil ca aceştia să-şi facă publicitate şi să fie în centrul atenţiei” Să-şi dorească miile de pensionari militari publicitate? Să urmărească ei, cu scop subversiv, „aglomerarea inutilă” a instanţelor din România? Să vrea ei să ocupe „centrul atenţiei”? Afirmaţiile CCR par de domeniul absurdului kafkian. Ele zugrăvesc imaginea unei alte Românii, departe, îngrozitor de departe de realitatea pe care o trăim azi cu toţii. Dar să vedem faptele, lăsându-vă libertatea de a răspunde singuri la întrebarea din titlu.
    La sfârşitul anului 2010, un număr de asociaţii, organizaţii şi ligi ale militarilor în rezervă şi retragere, precum şi câţiva militari pensionari ( în nume personal) au dat în judecată Curtea Constituţională a României pentru că, în opinia lor, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 li se leza dreptul la pensie, consfinţit de Constituţie la art.47 al.(2), , şi dreptul la un trai decent (Constituţie, art.47 al (1). În Decizia cu pricina, CCR susţine că pensia militară nu este un drept câştigat al militarilor, ci un supliment pe care statul îl poate acorda ori nu, în funcţie de posibilităţi, iar cuantumul lui (al acestui supliment care ar fi trebuit să fie pensia militară de stat) este aleatoriu, de la zero la oricât vrea statul să dea (vezi şi http://teopal.com/?p=420 „PENSIILE MILITARE DE STAT = UN SUPLIMENT”, unde lucrurile sunt prezentate pe larg). Decizia 871/2010 valida dispoziţiile unui act normativ devenit ulterior Legea 119/2010 privind unele măsuri în domeniul pensiilor, lege care înlocuia modul de calcul al pensiei militare de stat prevăzut în Legea 164/2001, pus de acord cu NATO, cu un cuantum aleatoriu al unui aşa zis „supliment” pe care legiuitorul îl poate acorda doar în condiţiile în care resursele sale financiare permit. Aceiaşi reclamanţi au înaintat în justiţie o excepţie de neconstituţionalitate, întrucât constataseră că, după părerea lor, în chiar legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale a României erau articole care încălcau flagrant Constituţia României. Ambele demersuri aveau ca temei art.1 al.(3) al Constituţiei României care defineşte România ca un stat de drept şiau fost acceptate de Curtea de Apel Bucureşti.
    Procesul şi-a urmat cursul, cu înfăţişări şi amânări caracteristice justiţiei noastre, CCR tratând pentru început întregul demers cu un profund dezinteres. Până la 07.09.2011, când aceeaşi CCR a trimis Curţii de Apel Bucureşti o Întâmpinare în legătură cu cele sesizate de reclamanţi. Demers în spiritul legii. Numai că, în conţinutul actului găsim afirmaţii şi „dogme” ce mi se par de neimaginat într-un stat de drept. Cu atât mai mult cu cât ele aparţin înstituţiei care trebuie să apere respectarea drepturilor constituţionale ale fiecărui cetăţean, indiferent cine ar încerca să i le lezeze.
    Două sunt aspectele ridicate de către CCR în Întâmpinare.
    Primul, să nu fie acceptată, sub nici o formă, cererea de chemare a sa în judecată: „să se respingă acţiunea ca inadmisibilă”. Citind argumentele, ele par aduse din realitatea românească de acum 21 de ani. Se invocă drept susţinere a inadmisibilităţii acţiunii în justiţie legea de organizare şi funcţionare a CCR , Legea 47/1992 ( chiar legea aceea atacată în instanţă de reclamanţi ca neconstituţională întrucât transformă CCR într-o instituţie a statului mai presus de stat, mai presus de justiţie, dincolo de orice control ori contrazicere) conform căreia „Curtea Constituţională este independentăfaţă de orice autoritate publică şi se supune doar Constituţiei şi prezentei legi” (sublinierea aparţine CCR). În esenţă, se cere oprirea procesului învocat întrucât ei, cetăţeni ai României, au avut îndrăzneala să nu fie de acord cu decizia unei instituţii a statului prin care consideră că li se încalcă flagrant drepturi constituţionale. Şi, conform intrpretării CCR, nu au dreptul să se adreseze justiţiei. Ca urmare, CCR califică în scris, sub semnătura preşedintelui CCR, aceast demers avansat legal, prin justiţie, ca „ aberanţie”, „un abuz incalificabil”, „dorinţă de publicitate”, „cereri vădit netemeinice”, „rea credinţă”, încercare de a „cenzura deciziile Curţii de către o instanţă de judecată”. Mai mult, se subliniază apăsat că deciziile CCR, instituţia ca atare, sunt deasupra oricărei judecăţi întrucât: „Odată cu pronunţarea, Curtea Constituţională se dezinvesteşte, prin urmare aceasta nu mai poate reveni asupra considerentelor invocate, cu atât mai mult ele nu mai pot fi explicitate, extinse, ca răspuns la o petiţie, ori contestate ulterior, în faţa instanţelor judecătoreşti, acestea neavând competenţa materială de a se pronunţa asupra legalităţii ori inadmisibilităţii deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională”. Aţi înţeles? Eu, nu. Dacă în România instanţele judecătoreşti nu au „competenţa materială” de a se pronunţa asupra legalităţii unor acte emise de nu contează cine, atunci mai suntem un stat de drept? Cum se poate apăra un cetăţean asupra unor abuzuri, fie ele şi ipotetice, ale Curţii Constituţionale dacă prin justiţie nu o poate face? Concluzia: Nu se poate apăra! Cum altfel să interpretezi decât că într-un stat ce se declară democratic Constituţia este încălcată, în interes propriu, de către instituţia creată special pentru a veghea la respectarea legii supreme? Pentru că, art. 24 din Constituţia Românie spune clar, direct şi simplu, ca să înţeleagă toată lumea, inclusiv CCR: „Dreptul la apărare este garantat”. Tot pentru a se înţelege până unde poate merge aroganţa CCR în raport cu cetăţeanul, cred că este cazul să amintesc art. 21 din Constituţie care precizează la al(1) „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” şi la al(2): „Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Nici măcar legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României!
    Al doilea aspect ridicat în Întâmpinarea CCR este şi mai stupefiant. Se cere, nici mai mult nici mai puţin,amendarea celor care au îndrăznit să o cheme în judecată! Citez: „vă solicităm aplicarea prevederilor art. 723 raportat la art.108. al.(1) pct.1 lit a din Codul de procedură civilă…instanţa având posibilitatea de a sancţiona cu amendă judiciară introducerea cu rea credinţă a unor cereri vădit netemeinice”
    Deci, în pofida art. 21 şi art. 24 din Constituţie, cetăţeanul nu are dreptul şi nu se poate apăra în justiţie împotriva abuzurilor CCR. Iar dacă îndrăzneşte cumva s-o facă, atunci trebuie să fie amendat judiciar! Sunt cuvinte scrise negru pe alb într-un document oficial, public, al Curţii Constituţionale a României. Inatacabil, după logica aceleaşi instituţii! Ca tot ceea ce ea emană. Cum să nu te întrebi: Este un stat de drept statul în care aşa ceva este permis? Eu, nu cred. Dar s-ar putea să greşesc. Motiv pentru care, fiind doar un cetăţean oarecare şi dorind să nu apară nici un dubiu asupra neputinţei mele de a protesta vreodată în faţa CCR, sunt gata să recunosc că dacă există un Dumnezeu pe pământ, El se află în România şi se numeşte Curtea Constituţională.
    Chiar şi aşa, întrebarea din titlu rămâne.
    PS: Aviz amatorilor: nu vreau publicitate, nu doresc să fiu în centrul atenţiei şi nu am în intenţie aglomerarea activităţii nimănui. Exprim doar îndoielile mele şi ale unor mii de militari în rezervă asupra calităţii statului în care trăim. Atât!
    Teo Palade