Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

VIAŢA NOASTRĂ LA BAGDAD

Periplul literar semnat de Dorel  Pietrăreanu continuă. De data aceasta, despre viaţa ca Observator ONU la Bagdad.

“La Bagdad, după zilele fireşti de acomodare, viaţa a intrat pe făgaşul normal. Dacă putea fi ceva normal atunci şi acolo, în acea ţară plină de surprize, veche şi neliniştită. Atmosfera în oraş devenea pe zi ce trecea foarte încărcată, mai ales după ce aliaţii au atacat din nou cu rachete Bagdadul, în partea de nord. Pe timpul atacului, noi (observatorii militari ONU) ne-am dus în sudul oraşului, pentru că  aşa ni se precizase de către superiorii de la Misiune…

Sentimentele şi reacţiile localnicilor la vederea maşinilor noastre albe, cu înscrisurile UN (United Nations) nu erau dintre cele care să ne îmbie la primbare. Dar asta era: trebuia să fim printre ei! Şi, doamne ce interesant era!!!… Cu timpul însă, nu mai luai în seamă orice încercare de provocare din partea localnicilor. Cu sănătatea o duceam bine, iar altceva nu mai conta!

Era şi în oraş cald, dar nu ca în deşert. Cam ca în Bucureştiul ultimilor doi ani. Gradul de umiditate era ridicat şi uneori căldura devenea sufocantă. Fluviul Tigru, care trecea liniştit prin oraş, (doar el era liniştit în Bagdad!) contribuia şi el la creşterea umidităţii, îndeosebi spre seară.

Bagdadul era un oraş foarte frumos, încărcat de istorie, dar şi de elemente de civilizaţie modernă. (Oare ce o fi mai rămas din el, după luptele interne din 2004-2011?). A început să fie „construit” în anul 762 era noastră, de către califul Al Mansur, pe malul vestic al fluviului Tigru. Cu timpul, oraşul s-a întins pe ambele maluri şi avea, pe vremea când am lucrat eu acolo, în jur de 3 milioane de locuitori.

Erau foarte, foarte multe muzee în oraş, cu multe lucruri interesante. Dar după ce vedeai trei sau patru, sesizai că parcă se repetă, cam seamănă între ele, deşi aveau denumiri diferite. Ca să nu mai vorbim de perioada contemporană… Exact aşa cum era înainte de revoluţia din ’89 în muzeele noastre!…

Am văzut unele dintre moschei, dar şi nişte biserici creştine din zona Bagdad. Erau destul de mulţi creştini ortodocşi (îndeosebi de rit armenesc). Localnicii mi-au spus că moscheile cu domuri şi minarete albastre sau aurite erau cele în care se aflau mormintele celor pe care religia musulmană îi consideră „sfinţi”.

Ziua în care la ei nu se lucra (cum era la noi duminica) era tot ziua de „vineri”, ca şi în Kuwait. Tot vinerea se făceau şi nunţile. Tot localnicii mi-au spus că, pe an ce trecea, nunţile deveneau tot mai rare, îndeosebi ca urmare a greutăţilor şi sărăciei provocate de războaie şi de efectele embargoului. Oricum, şi la musulmanii irakieni era valabilă situaţia de a putea avea 4 soţii, dar mai ales la sate. Dar şi ei ziceau că era destul de greu să duci o asemenea „povară” în condiţiile date. Ca fapt divers, mi-am amintit că Margret, secretara de la Biroul nostru de Legătură ne-a spus că un divorţ se putea termina în cel mult cinci luni la cei de religie musulmană şi cam în cinci ani la cei de altă religie (procedura juridică fiind complicată şi deosebit de costisitoare).

Instituţia noastră (Biroul de Legătură al Misiunii) ocupa câteva birouri în cadrul unei clădiri (fost hotel), transformată în sediu pentru mai multe misiuni ale ONU în Irak. Lucram zilnic de la ora 8 la ora 17.30. Nu aveam zi liberă! La început a fost mai greu, dar ne-am obişnuit repede. Ce au făcut scorpionii şi cobrele din mine!?

În primăvara lui 2004, am văzut la o ediţie specială de ştiri, pe un post de televiziune din România, cum a explodat o parte din aceea clădire a ONU, în care, cândva, lucrasem şi eu câteva luni. Am avut o strângere de inimă, iar pielea mi se făcuse de găină, cum se zice.

Îmi plăcea să mă plimb seara pe malul fluviului Tigru, să merg să revăd grupul statuar Şeherezada, Piaţa Ali Baba, statuia lui Hammurabi, statuia eroului necunoscut, etc. Erau multe de văzut, iar timpul parcă zbura. Îmi plăcea, de asemenea, să colind şi prin magazine. Găseai cam tot ce doreai, la preţuri acceptabile, dar nu îţi garanta nimeni nimic în privinţa calităţii produsului. Iar calitatea se putea observa uşor… Motiv pentru care mă abţineam de la cumpărături, altele decât cele strict necesare.

Erau foarte multe restaurante în Bagdad. În fiecare seară, eu şi colegii mei  mergeam la un alt restaurant la cină, deoarece acolo, la Bagdad, nu aveam ca în deşert posibilitatea de a pregăti pe rând cina. Puteai servi masa la un restaurant de cinci stele, sau la o bodegă ordinară ca aspect. Mâncarea însă nu diferea prea mult ca gust, aspect sau preţ. Barurile de noapte nu erau ceea ce scria pe firmă. Nu aveau, să zicem, un program artistic sau ceva mai deosebit faţă de un alt local. Diferenţa consta în faptul că localul respectiv era deschis toată noaptea, iar băutura comandată era de trei-patru ori mai scumpă decât într-un local obişnuit.

La câteva zile după ce am sosit la Bagdad, am fost la Ambasada României. A fost foarte plăcut; nişte oameni deosebiţi. Mi-au spus că eram primul ofiţer român care venise să lucreze în capitala Irakului. Au mai fost ofiţeri români acolo, dar doar în vizite sau activităţi scurte, de cel mult 10 zile. Până atunci, România nu avusese un ataşat militar cu sediul la Bagdad. Ataşatul militar român de atunci îşi avea sediul în Iordania.

Aflându-mă împreună cu colegii mei de la ONU la o recepţie dată de Ambasada Chinei la Bagdad, am avut posibilitatea să mă reîntâlnesc doar după câteva zile cu domnul Ambasador, prilej cu care domnia sa m-a prezentat ambasadorilor şi ataşaţilor militari străini acreditaţi în Irak. La plecarea de la recepţie domnul Ambasador şi soţia sa m-au invitat pentru vinerea următoare la Ambasadă, la prânz. Cum să refuzi o asemenea invitaţie!?

M-am simţit excelent. Cum eu nu aveam posibilitatea de a-mi demonstra calităţile şi iscusinţa în ale gătitului, i-am invitat la un restaurant chinezesc, la cină. Invitaţia a fost acceptată şi onorată. Activităţile de acest gen s-au repetat şi m-am bucurat pentru că acest fapt demonstra că existau relaţii foarte bune”.
Povestire de Dorel Pietrăreanu

(Va urma)

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

7 Responses to “VIAŢA NOASTRĂ LA BAGDAD”

  1. watcher says:

    iar ne intoxicati cu acesteri compuneri infantile?

  2. anonimatus says:

    Ce viata grea au dus unii…….sa mergi din restaurant in restaurant…..pe malul Tigrului…..care te putea inhata in orice clipa…..sa colinzi prin magazine….sa te intalnesti cu domnul Ambasador…..cate riscuri …..ce vremuri…pusca si cureaua lata ce pensie aveam odata…….si sa te trezesti apoi ca vine unul si iti taie pensioara……pai sa nu iesi la demonstratie cu tovarasii tai de la sindicat?

  3. Don Corleone says:

    Q.E.D. Nea pietrareanu a facut dovada “luptatorului perfect” cu diurna si toate cele…..Mamaaa si ce lupte, ce razboaie, erau cucerite “bateriile”una dupa alta.

  4. Patrik says:

    ha,ha,ha……….

  5. anonimatus says:

    Conditii grele de munca pentru domnul…..am uitat…..ce eroare……fara zile libere…..intre noi fie vorba…ce nevoie mai ai de zile libere cand activitatea de baza consta in colindat……?

  6. karel knape says:

    ce oameni rai…..lasati omu’ sa se manifeste….TZ TZ TZ, ce oameni rai

  7. raul says:

    ce rai sunteti!voi din armata nu povestiti partea frumoasa?cati povestesc ,,f…aiul” primit de la cine stie ce comandant tembel?si apropos ,omul asta a fost si prin desert in misiunile anterioare din kuweit,daca citeati si articolele precedente!