InfoMondo Militar

Traducere şi adaptare din Stratfor, The Real World Order, by George Friedman
Sorina Bruj

Noua ordine mondială  s-a “decis” pe 8 august 2008, când Rusia şi Georgia au început războiul. Desigur, acest război, în sine, nu e unul de importanţă majoră, şi până la această dată se considera că Noua Ordine Mondială fusese “instaurată” pe 11 septembrie 2001.

Insă pe 8 august 2008, un stat, Rusia, a atacat un alt stat, Georgia, fără teama ca un al treilea stat, SUA, ar putea interveni.

În prezent, sistemul mondial suferă de două „dezechilibre”.

În primul rând,  SUA, rămâne, fără discuţie, cel mai puternic stat, şi “nicio coaliţie care s-ar crea nu este în măsură să controloze comportamentul său”. Chiar dacă la momentul actual are unele probleme economice, în realitate economia americană rămâne mai dezvoltată decât alte trei economii „de top” la un loc (Ex: Japonia, Germania şi China).

Din punct de vedere militar, SUA controlează toate oceanele lumii şi efectiv domină spaţiul interplanetar. Din aceste motive, SUA rămâne cea mai puternică naţiune şi în plan politic.

Al doilea „dezechilibru” există însă în cadrul SUA. Forţele sale terestre şi majoritatea logisticii sunt dizlocate in Orientul Mijlociu, mai exact in Irak si Afganistan.  Totodată, SUA ameninţă cu războiul Iranul, ceea ce ar însemna implicarea unei părţi importante a forţei sale aeriene. Şi pe deasupra, se mai confruntă şi cu un Pakistan destabilizat. Asadar, iată paradoxul: SUA este atât de puternică încât, pe termen lung, a creat un dezechilibru în sisemul mondial. Pe termen scurt, ea este atât de dezechilibrată, încât de-abia mai dispune de alte resurse militare ca să facă faţă provocărilor din alte părţi ale lumii. Aceasta înseamnă că SUA rămâne puterea dominantă pe termen lung, dar nu-şi poate exercita această putere pe termen scurt. Şi aici se iveşte oportunitatea pentru alte state să acţioneze.

Încep să se contureze rezultatele războiului din Irak.

SUA au reuşit să pună bazele unei stabilităţi politice în Irak, prin crearea unui guvern, în condiţiile existenţei numeroaselor facţiuni politice. Deci, în acest sens, politica americană a înregistrat un succes.  Însă perioada de timp necesară obţinerii acestui succes a fost prea lungă. A început în 2003, cînd SUA nu suferise în interior niciun dezechilibru. Iar acum, după 5 ani de la invazie, constată că nu scontase că războiul va dura aşa de mult. Pentru a putea face faţă, din punct de vedere militar, a trebuit să dizloce în această regiune o parte semnificativă a forţelor sale terestre şi a capabilităţilor de luptă.
În fapt, durata războiului a fost şi este problema SUA. Forţele terestre americane nici nu se recuperează bine după o perioadă petrecută în teatrul de operaţiuni, că sunt din nou dizlocate, în acelaşi teatru. Sau, mai nou, sunt dizlocate în Afganistan. Forţele de rezervă sunt puţine şi sunt în aşteptarea dizlocării în Afganistan.

Deşi mare parte a forţelor sunt în Irak, SUA nu şi-au modificat politica externă. Spre exemplu, şi-au păstrat „angajamentul” de a extinde democraţia şi NATO în fosta URSS. Odată cu prăbuşirea URSS-ului, SUA s-a văzut în ipostaza actorului mondial ce are un rol dominant în instaurarea unei economii de piaţă şi a instituţiilor democratice în această parte de lume. Credeau că e ceva similar cu ceea ce au făcut după Al Doilea Război Mondial cu Germania şi Japonia.

La începutul anilor 90, statele ex-sovietice, şi în special Rusia, erau „inerte”. Ceea ce străinii considerau a fi în desfăşurare – reforma din interior – în realitate  era „o catastrofă naţională de inspiraţie occidentală”. Sau cel puţin, aşa considera cea mai mare parte a populaţiei ruse. La momentul respectiv, Rusia nu a putut rezista „implicării americane şi occidentale” în regiune.

Din punctul de vedere al americanilor, războiul din Kosovo, extinderea NATO si dizlocarea forţelor aeriene SUA în baze din Asia Centrală, reprezentau nişte consecinţe ale extinderii colapsului sovietic. Încercarea de stabilizare a regiunii, îmbunătaţirea nivelului de trai şi creşterea gradului de securitate constituiau elemente ce trebuiau integrate în sistemul mondial.

Pe măsură ce Rusia începea să îşi revină, după haosul din anii 90, prezenţa americană şi occidentală nu mai era privită cu aceiaşi ochi. Pentru Rusia,  SUA a devenit naţiunea care încerca să profite de slăbiciunea ei, care o punea în faţa unor noi realităţi politico-militare şi care trebuia să accepte să fie înconjurată de state controlate de puterea de la Washington şi de NATO. În ciuda promisiunilor făcute de Preşedintele Bill Clinton, „că NATO nu se va extinde pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice”, cele 3 state baltice au fost admise în Alianţă.  Promisiunea nu a fost deci respectată! (Între timp administratia de la casa Alba se schimbase, democratul Bill Clinton fiind înlocuit de republicanul George W. Bush n.r.) NATO s-a extins pentru că a putut să facă acest lucru, iar Rusia nu a avut cum să se opună.

Din perspectiva Rusiei, elementul de ruptură a fost Ucraina. În momentul în care Revoluţia portocalie s-a produs în Ucraina, în 2003, americanii şi occidentalii au afirmat că aceasta a fost o „ridicare spontană a forţelor democrate”. Ruşii au considerat însă că Revoluţia a fost „o operaţiune puternic finanţată de CIA”, anti-rusă şi pro-americană. În momentul în care SUA au început discuţiile referitoare la includerea Ucrainei în NATO, Rusia a concluzionat că SUA intenţionează să înconjoare şi să distrugă Federaţia. Altfel spus, dacă NATO ajungea să se extindă în Ucraina, Alianţa militară ar fi pus Rusia într-o poziţie strategică uşor de anihilat. Răspunsul american a fost acela că SUA nu intenţionează să ameninţe Rusia. Ruşii au revenit, şi i-au întrebat pe americani de ce încearcă să ia controlul asupra Ucrainei? Ce alt scop urmăreau? Americanii le-au replicat că „îngrijorările lor sunt absurde”.

Însă Rusia nu a considerat că temerile ei sunt absurde şi, prin urmare, a început să se pregătească împotriva unei posibile ameninţări venite din partea SUA.
Dacă SUA ar fi plănuit să distrugă Federaţia Rusă odată pentru totdeauna, ar fi făcut acest lucru la începutul anilor 90, înainte ca Eltîn să fie înlocuit de Putin şi înainte de 11 septembrie 2001. SUA au amânat însă să ia o decizie politică clară şi au dat dovadă de superficialite, considerând că are tot timpul din lume…

Americanii nu au realizat că perioada în care Elţîn a fost la putere era una temporară, şi că un guvern rus, mai devreme sau mai târziu, ar fi stabilizat mama-Rusia. Dacă nu Putin, atunci un altul ar fi făcut acest lucru. În al doilea rând, americanii nu şi-au dat seama că nu deţin controlul agendei internaţionale. Iar 11 septembrie le-a spulberat opţiunea în ceea ce privea fosta Uniune Sovietică. Au ajuns să aibă nevoie de ajutorul ruşilor în Afganistan şi să fie obligaţi să staţioneze pentru mult timp în Orientul Mijlociu.

Şi acum ajungem la punctul-cheie. În ciuda diminuării opţiunilor militare în afara Orientului Mijlociu, SUA nu şi-a ajustat politica vis-a-vis de fosta URSS. A continuat în mod agresiv să infleunţeze ţările din regiune şi „s-a angajat” să includă în NATO, Ucraina şi Georgia. Şi asta, în pofida faptului că, cele două state puteau fi considerate, la un moment dat, „ameninţari la adresa intereselor strategice şi de securitate ale Rusiei”.
Ucraina domina flancul de sud-vest al Rusiei, neexistând nicio graniţă naturală care să o protejeze pe cea din urmă. Iar Georgia, era privită ca o barieră în calea intereselor ruseşti în Caucaz.

Dacă în anii 90, Rusia era slăbită, divizată şi prost guvernată, după 2000 ea a început să se consolideze, ruşii au devenit mai uniţi şi mai bine guvernaţi. Numărul forţelor americane disponibile să acţioneze în această regiune s-a redus, nemaifiind în stare să  opereze „eficient” în caz de nevoie.
Calculele americanilor că „Rusia nu va intra in contradicţie cu interesele lor în această regiune” au dat greş.

Ruşii au considerat că nu are sens să aştepte ca SUA să revină din Irak  şi să-şi consolideze din nou poziţia de leader mondial. Succesele înregistrate de americani în Irak  a determinat Moscova să treacă la acţiune. Aceasta, pentru a nu-şi irosi oportunitatea ivită. În plus, ruşii au un as în mânecă: Iranul.
De mai mulţi ani SUA joacă un joc complex cu Iranul: fie îl ameninţă cu războiul, fie încearcă să negocieze cu el. Şi în acest joc americani au nevoie de Rusia. Sancţiunile împotriva Iranului sunt lipsite de sens dacă Rusia nu sprijină SUA. În plus, dacă Rusia va vinde în continuare Iranului sisteme performante de apărare anti-aeriană, nu va fi bine pentru americani. Mai exact, cu cât mai agresiv va fi tonul Washington-ului  împotriva Rusiei, cu atît mai mari probleme va avea cu Iranul.

Rusia a dovedit acum două lucruri. În primul rând că, spre deosebire de anii 90, acum este în stare să execute operaţiuni militare „competente”. Şi apoi, contrar percepţiei regionale, SUA nu pot interveni.

Mesajul ruşilor a fost adresat, în primul rând Ucrainei, şi, într-o oarecare măsură, ţărilor baltice, Asiei Centrale şi Belarului. Rusia aşteaptă ca toate aceste ţări să-şi ajusteze politica externă şi să încline balanţa spre ea, şi nu spre SUA. Oricum, deocamdată, Rusia vrea să vadă în ce măsură lecţia dată Georgiei a fost de învăţătură pentru ţările din regiune. Şi apoi, Rusia nu va lăsa să-i scape şansa de a-şi redefini sferele de influenţă.

Iran: o ţară care priveşte şi gândeşte

Iranul a acceptat ideea că a pierdut orice şansă să domine Irakul. A acceptat, oarecum, ideea, că trebuie să renunţe la programul său nuclear, fiindcă altfel este pierdut. Se întreabă, totuşi, ce se va întâmpla? Între timp, Rusia aşteaptă ca SUA să abordeze problemele iraniene cu „mai multă seriozitate”. Dacă le va trece prin cap să-i atace pe iranieni, vor răspunde implicandu-se in Iran. Însă americanii nu au de gând să-i atace. Cel puţin din două  motive: întâi, pentru că trebuie să încheie ceea ce au început în Irak, şi apoi, pentru că dacă vor vrea să atace Iranul, vor avea nevoie de ajutorul ruşilor.

Unul dintre conceptele privind Noua Ordine Mondială se referă la faptul că toate ţările „importante” vor dori să contribuie la instituirea ei şi că singura ameninţare va veni din partea statelor de pe axa răului şi a unor actori non-statali, cum este Al-Qaeda. Numeroşi analişti au afirmat că în secolul XXI nu vor mai exista conflicte între state-naţiuni. Dar se pare că evenimentele de la 8 august 2008 îi contrazic.

Pe 8 august 2008, Rusia a lansat o invitaţie întregii lumi, pentru „O Nouă şi Reală Ordine Mondială”.

Stratfor

Etichete: Ordinea Mondiala

Aceast articol a fost adaugat Miercuri, 20 August 2008 la 10:59 pm in Analize, Geopolitica - Geostrategie.