Admitere Materat - UBB Cluj-Napoca - Managementul Securității în Societatea Contemporană

Despre 23 august la o zi după ce… a trecut

E greu să scrii ceva despre 23 august şi să nu te laşi pradă subiectivismului şi amintirilor. Observ însă că în media românească interesul pentru ziua de 23 august a balansat înspre “ce făceau românii” pe 23 august (adică, de fosta zi naţională).

Dar oare ce făcea Armata?

Sărbătorea şi ea, prin muncă, cum îi stă, normal,  bine unei instituţii obişnuită cu “Am înţeles!”

Mai întâi, prin unităţi, cu program scurt, activtăţi cultural-educative şi sportive, filme patriotice, mâncare ceva mai de soi. Apoi, o mică învoire pentru soldatul de rând. Cadrele, de pază la cazarmă, să nu se întâmple vreun eveniment deosebit!

Parte bună dintre efective participau la defilările cu specific militar ce se organizau la Bucureşti, iar într-o perioadă, chiar şi prin alte localităţi.

Cei care erau angrenaţi în economia socialistă –  şi nu erau puţini – îşi continuau cu elan proletar, “de vrute şi de nevrute”, lupta pentru construcţia socialismului. Vă mai aduceţi aminte, mineri? Dar constructori? Erau vremuri bune! Aveaţi sclavi ieftini!

Elevii şi studenţii din instituţiile militare o duceau, în schimb, ceva mai bine. După ce-şi terminau examenele se urcau frumuşel în tren şi valea spre Bucureşti pentru a-şi cinsti conducătorul de 23 august. Bineînţeles că doar o mică parte formau blocurile de defilare, marea parte se îngrămădeau prin cazărmile Bucureştilor pentru a participa la spectacolele omagiale. Şi asta, vreme de mai bine de 6-7 săptămâni. După consumarea înălţătorului act patriotic şi revoluţionar,  adică a spectacolului, mai rămâneau vreo 2 săptămâni de vacanţă.

Frumoase amintiri!? Probabil toţi cei care le-am trăit ne amintim cumva cu o anumită nostalgie fiindcă eram … mai
tineri.

Dar ceea ce mă frământă nu e ceea ce făcea Armata pe 23 august,  ci cum s-a ajuns ca Armata să fie în anii socialismului o Mare Mută, bună la orice.

Vrând-nevrând, Armata României a fost şi va rămâne indisolubil legată de decizia politică. Indiferent de culoarea şi de competenţa acesteia. O afirmă chiar istoria.

Ce a făcut Armata ca să evite lovitura de stat a lui Carol II şi instaurarea dictaturii regale în februarie 1938? Ce a urmat? Parte din corpul de comandă a fost răsplătit cu ceva funcţioare, titluri şi uniforme cu pene marca “Carol II”, au făcut apoi sluj la porţile Palatului regal salutând metresa regală cu nume de “Elena”. (E bine că aceea nu a vrut să fie doctor în Ştiinţe militare!!!). Au asistat tacit la distrugerea partidelor politice, apoi au privit cum Basarabia, Bucovina, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul sunt cedate duşmanilor din totdeauna. Au tras un foc?  Nu! Şi-au retras trupele, au demobilizat oamenii ca să-i aresteze ruşii şi, cam atât.

Când în sfârşit cineva din rândul Armatei a ajuns primul om în stat, generalul Antonescu, speranţele militarilor într-un stat cu respect pentru legalitate şi cetăţean, dar şi revanşă faţă de ocupant, au renăscut. Ce au primit? Puţină luptă politică împotriva legionarilor, mai vechii aliaţi ai generalului, ceva arestări de evrei, că de, aşa erau timpurile, apoi avântul peste Prut, prost pregătit şi scump plătit. Generalii competenţi şi cu demnitate au fost încet dar sigur înlocuiţi cu slugi credincioase noului Mareşal. A fost Armata mai înzestrată? Mai pregătită? Aş zice că nu. Cum poţi Conducător al statului să accepţi ca Armata ta pe care îţi bazezi puterea politică şi militară să plece la luptă fără pâine, tunuri antitanc şi ţinută adecvată? Cum ai permis tu mare Mareşal ca unităţile să aibă 20-30% din efective în faţa Stalingradului?

A urmat 23 augustul din 1944. Arestarea Mareşalului, insurecţie şi întoarcerea armelor împotriva aliatului. Adică tradus: arestarea propriului lider şi predarea acestuia. Cui? Fostului duşman: sovieticilor. Întoarcerea armelor împotriva aliatului german concomitent cu încarcerarea a sute de mii de militari români de către sovietici şi ocuparea ţării de către aceştia. Succes strategic pentru români? Eu nu văd care, dar observ că a fost un succes strategic pentru sovietici: teritoriu cucerit fără luptă, o întreagă armată luată prizonieră, tot  fără luptă, plus ce a mai rămas din ea dispusă să lupte cot la cot, fără menajamente, împotriva fostului aliat.

Ce a mai urmat? Un nou drum de sânge – spre vest de astă dată – nerecunoscut în paginile tratatelor de pace, sfârşit prin confiscarea armelor ofiţerilor de către colegii dispuşi a-şi vinde credinţa celui mai puternic.

Veniseră vremurile noi. Prin urmare,  militarii trebuiau să plătească. Vechiul corp de cadre a fost trecut prin supliciul arestărilor, deportărilor şi umilinţei pierderii locului de muncă, dublate de oprobiul claselor muncitoare şi ţărănimii “eliberate” de sovietici.

Alt corp de cadre se ridica falnic. E drept,  format din trădători, cizmari, ţărani şi muncitori, dublaţi de spioni sovietici plasaţi în funcţii de conducere. Şi peste tot, partidul unic cu al său aparat şi securitatea cu ale sale agenturi din interiorul Armatei.

Consecinţa? Transformarea Armatei în mână de lucru ieftină şi masă de manevră politică disciplinată.

Până şi renaşterea spiritului naţional în interiorul Armatei s-a refăcut cu greu,  şi abia spre finalul dictaturii comuniste, dar tot ca o nevoie a partidului-stat, tot mai izolat în lumea dinprejurul său.

Revoluţia declanşată în decembrie 1989 a reprezentat poate şansa unică de redevenire pentru Armată. Dar nu toţi au fost de acord. Generalii care aparţineau altor entităţi statale au intrat în conflict cu cei reprezentând spiritul naţional. Doctorii în ştiinţe militare au luat locul activiştilor de partid, ofiţerii şcoliţi în Academii sunt înlocuiţi de neaveniţi şcoliţi la SRL-uri de “prestigiu”, iar averea Armatei e devorată de parveniţii de conjunctură. E greu a spune azi cine a câştigat.

Dar cu certitudine au câştigat politicienii, cei făcuţi ca vechea nomenclatură comunistă, din mizeria noilor vremuri. Aceştia au pus încet dar sigur mâna pe Armată transformând-o treptat într-un muzeu sau parc zoologic, incapabil de reacţie. Asaltul final se dă zilele acestea. Armata şi-a pierdut prestigiul, demnitatea acesteia fiind spoliate prin adoptarea de legi false, slute, împotriva ei. Astfel piere, devenind istorie, instituţia care a asigurat devenirea României.

Şi culmea ironiei totul pleacă de la fatidica dată de 23 august: 23 august 1939 şi 23 august 1944.

M-a durut să scriu aceste rânduri. M-a durut pentru că aş fi dorit ca Armata să fie cu adevărat garantul devenirii României! Aş fi vrut ca Armata să-şi ajute aliatul cehoslovac în 38 sau pe cel polonez în 39. Aş fi vrut să luptăm în Basarabia, Bucovina şi Ardeal, nu să ne retragem cu capetele plecate.

Poate omenirea ne-ar fi privit cu admiraţie şi respect. Şi aş fi vrut ca dacă tot am fost aliaţii Germaniei să ne retragem din luptă fără a ne înjunghia pe la spate aliaţii şi fără a ne preda armele noului aliat de conjunctură. Aş fi vrut ca toţi ofiţerii Armatei să lupte împotriva comuniştilor în munţi ca maiorul Dabija, sus, în Apuseni. Aş fi vrut ca lecţia militară dată de participarea la Revoluţie să fie valorificată, lichelele şi activiştii să plece, alături de incompetenţi. Poate am fi avut astfel un corp de cadre mai curat şi mai pregătit în a apăra onoarea Armatei…

Dar câte nu aş fi vrut pentru Gloria şi Onoarea Armatei Române!

Raul Dăncuţă

24 august 2010

Etichete:


Redactia nu-şi asumă responsabilitatea asupra conţinutului comentariilor cititorilor. În situaţia în care acestea conţin un limbaj necivilizat ne rezervăm dreptul de a le opri de la publicare. De asemnea invităm comentatorii să se refere strict la subiectul aflat în dezbatere şi să nu aducă atingere demnităţii altor persoane. Vă invităm pe toţi la o dezbatere civilizată, argumentată bazată pe respect.

10 Responses to “Despre 23 august la o zi după ce… a trecut”

  1. manasia says:

    Cata amaraciune surprindeti, chiar si in conditiile in care multe alte pagini rusinoase sau de reala umilinta le-ati trecut cu vederea ! La fel de adevarat este si ca in decembrie 89 am pierdut un inaugural …Mare pacat si dezonoare !

  2. micutzul says:

    @ Raul Dancuta
    Stimate domn, armata s/a supus tot timpul deciziilor politice. Ale unor partide care conform traditiei romanesti, in mare parte din timp cautau sa se imbogateasca rapid sau tradau interesele nationale si conducatorii statului . Nu putem acuza armata ca nu era dotata ci casa regala, Parlamentul care nu a facut/o. and nici un partid nu a dorit sa vina la guvernare, cine a facut/o ? Armata prin Maresal. A trimis soldatii peste Prut fara tehnica si echipament ? Poate. Dar prima data de la primul RM incoace le/a insuflat militarilor de toate gradele incredere si DEMNITATE si ONOARE. Sunt un roman mandru ca armate romana a putut duce lupte cu un adversar net superior. Sunt mahnit ca monarhia si clasa politica au vandut armata si pe Maresal.Respecta traditia.
    Acum asistam cu scarba la tararea in mocirla a armatei. Avem vreun general care sa simta ca poate fi Maresalul ? NU.
    Si am si eu o intrebare. Ce s/a intamplat cu statele care au avut tratat cu Germania si nu au intors armele ?
    Cu respect.

  3. Autorul says:

    @Micutul

    Si eu eram un “fan” declarat al Maresalului exact prin prisma Onoarei si Demnitatii care a insuflat-o militarului roman. Dar dupa ce am citit memorialistica “inchinata” lui (Gheorghe Magherescu unul dintre aghiotanti, Iosif Constantin Dragan), mai bine zis in care era neconditionat laudat, mi-am dat sema ca personajul a fost plin de bune intentii si cam atat. Nu poti cere soldatilor sa moara pentru o cauza nobila dezbracati iar visteria tarii sa fie plina. Dar asta e alta poveste.

    Cat despre “Ce s/a intamplat cu statele care au avut tratat cu Germania si nu au intors armele” pot sa-ti indic Ungaria. Si ei si noi am stat in aceeasi “boxa” la semnarea tratatelor de pace si am platit. Doar ca ei s/au bucurat de mai multa consideratie internationala. Natiunile nu uita iar istoria diplomatiei si a relatiilor internationale e vie. Cum poti sa explici Cehilor si Slovacilor ca in 38 nu am putut sa/i ajutam pentru ca … Ca doar nu am incheiat alianta cu ei pentru schimburi filatelice. Ce poti sa le spui francezilor si englezilor ca noi in 39 desi aveam tratate cu ei am preferat sa stam pe tusa. Dar ca apoi am intrat impotriva lor. Dar nemtilor ca i-am lovit exact in spate si pe la spate.

    Lucrurile astea se platesc si le platim chiar si acum. Prin credibilitate. Nu toti apreciaza gudureala dupa potentatii zilei.

  4. micutzul says:

    @ Autorul
    Am rasfoit si eu lucrarile acelea si altele. Eu am ramas la parerea mea. In rest se pare, gandim la fel…
    Cu deosebit respect, Micutzul.

  5. Terentius The Younger says:

    Iuliu Maniu i-a facut la un moment dat o caracterizare foarte la obiect lui Antonescu. Cu bunele si cu relele lui. Si avea destule, si din unele, si din altele.

  6. Schwartzkopff says:

    @ Autorul
    Toata admiratia pentru articolul tau. Din pacate seria umilintelor indurate de cei trimisi sa-si faca treaba afara continua si azi. Politica noastra este politica mainii intinse. Dar acest lucru nu poate dura prea mult.

  7. mayeras says:

    Asaltul final se dă zilele acestea. Armata şi-a pierdut prestigiul, demnitatea acesteia fiind spoliate prin adoptarea de legi false, slute, împotriva ei. Astfel piere, devenind istorie, instituţia care a asigurat devenirea României……….Felicitari Autorului! ce ne-a mai ramas? sa gasim solutii pentru maine ca azi,e vai de noi!

  8. altfel says:

    Autorule,
    Cu durere ma vad nevoit sa constat ca in toate imprejurarile enumerate armata a asistat pasiva la tradari. Iar chestia asta a platit-o de fiecare data si o plateste si acum. Este razbunarea propriului juramant, prin care te legi sa nu tradezi si care ar trebui sa nu te lase indiferent cand vezi pe altcineva tradand. Iar celor care apeleaza la formule de genul “Armata asculta de politic” le-as sugera sa se intrebe singuri cum l-ar califica pe comandantul care se uita la soldatii lui cum sunt calcati in picioare de politic si nu-i tresare nici macar un muschi pe fata, necum sa mai ia si atitudine.
    Da, noi am fost tara invinsa la sfarsitul razboiului, degeaba ne-am umflat noi pieptul ca ne-am aliat cu…aliatii! In plus, am “castigat” si dispretul celor pe care i-am tradat si care n-au uitat nici dupa terminarea razboiului rece. Si nici acuma nu uita, nici unii, nici ceilalti. Iar noi continuam sa asistam pasivi la tradari.
    Unde-i adevar nu-i loc de suparare. Poate fi doar loc de intristare.

  9. micutzul says:

    @ altfel
    Ma bucur nespus cand un articol genereaza viteza in vene. Simt atunci ca nu este totul pierdut.
    Eu personal, am invatat de la familie ca e important sa ai coloana. Si pe mine ma doare coloana , dar nu ma dau batut. Cel care nu are grija pe toate planurile de subordonati, nu este comandant si nu are nici un drept sa ceara subordonare. El este cel care pe front moare printre primii, rapus de catre proprii sai subordonati.
    Eu , ca fost ofiter regret sincer ca noi, romanii nu am dus pana la capat povara grea , dar onorabila a unei aliante. Ca acum este judecata si condamnata, sunt de acord, dar atunci era un act de onoare care probabil ca nu ar fi fost uitat.

  10. tzipar says:

    Stie cineva daca cei de la m.a.i. completeaza porcaria de hirtie ca cei de la m.ap.n. la c.m.z.?